Singurătatea din blocul de pe Aleea Lalelelor

— Iar ai uitat să închizi ușa la lift, Jana! strigă doamna Popescu de la etajul trei, cu vocea ei ascuțită care răzbate prin ușile metalice ca un cuțit. Mă opresc, cu sacoșa grea în mână, și simt cum obrajii mi se înroșesc. Nu mai am putere să răspund. De când a plecat Mihai, fiecare zi e o luptă cu mine însămi și cu privirile tăioase ale vecinilor.

Blocul nostru de pe Aleea Lalelelor nu e doar o clădire veche de beton, ci un organism viu, care respiră prin zvonuri și suspine. De când Mihai a plecat cu o femeie mai tânără — o fată de la birou, spun gurile rele — am devenit subiectul preferat al scărilor. „Săraca Jana, uite ce-a ajuns…”, „Cine știe ce-a făcut de l-a gonit pe bărbat-su…” — șoapte care mă urmăresc până în lift, până la ușa apartamentului 34.

Într-o seară, când mă întorceam târziu de la muncă, am găsit-o pe fiica mea, Irina, stând pe canapea cu ochii în telefon. — Irina, nu vrei să vorbim puțin? am întrebat timid. Mi-a aruncat o privire rece, de parcă eram o străină. — Nu am chef acum, mamă. Poate mai târziu. Dar „mai târziu” nu venea niciodată. Între noi s-a așternut o tăcere groasă, ca praful care se adună în colțurile casei.

Într-o dimineață, în timp ce îmi beam cafeaua la bucătărie, am auzit bătăi în ușă. Era domnul Ionescu de la patru, cu ziarul sub braț și un zâmbet fals. — Sărut mâna, doamnă Jana! Am auzit că v-ați despărțit… Dacă aveți nevoie de ceva, eu sunt aici. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam mila nimănui.

La serviciu, lucrurile nu mergeau mai bine. Colegele șușoteau când intram în birou. — Ai văzut-o pe Jana? Parcă a îmbătrânit zece ani într-o lună… M-am refugiat în muncă, dar gândurile nu-mi dădeau pace. Seara, când ajungeam acasă, mă prăbușeam pe pat și plângeam în pernă ca un copil.

Într-o zi, am găsit un bilet lipit pe ușa apartamentului: „Femeile ca tine strică imaginea blocului.” Am simțit cum mă sufoc. Cine putea fi atât de crud? Am vrut să fug, să las totul în urmă, dar nu aveam unde să mă duc. Mama mea murise cu ani în urmă, iar sora mea, Maria, locuia la Bacău și abia dacă mai vorbeam la telefon.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Irina a venit acasă mai devreme decât de obicei. Avea ochii roșii și tremura din tot corpul. — Ce s-a întâmplat? am întrebat speriată. S-a prăbușit în brațele mele și a izbucnit în plâns: — M-am certat cu tata… Nu mă ascultă deloc! Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou mamă și fiică. Am stat îmbrățișate ore întregi, fără să spunem nimic.

A doua zi dimineață, am decis să nu mai las frica să-mi conducă viața. Am ieșit din casă cu capul sus și am salutat-o pe doamna Popescu: — Bună dimineața! Ea a pufnit și a întors capul, dar nu mi-a mai păsat. La serviciu am început să vorbesc mai mult cu colegele mele și chiar am acceptat invitația lor la o cafea după program.

Cu timpul, Irina a început să-mi povestească despre școală, despre prietenii ei și despre cât de mult o doare despărțirea noastră ca familie. Am încercat să-i explic că uneori oamenii se schimbă și că nu e vina nimănui. — Poate că tata nu știe ce vrea acum, dar eu sunt aici pentru tine mereu, i-am spus într-o seară.

Într-o duminică, Maria m-a sunat: — Jana, vino la mine câteva zile! Ai nevoie să ieși din blocul ăla plin de venin! Am acceptat invitația și am plecat la Bacău împreună cu Irina. Acolo am redescoperit liniștea și bucuria lucrurilor simple: o plimbare prin parc, o cafea băută pe balcon cu sora mea.

Când m-am întors acasă, blocul nu mi s-a mai părut atât de ostil. Am început să vorbesc cu vecinii fără teamă și chiar am organizat o mică întâlnire între locatari pentru a discuta problemele scării. Unii au venit doar din curiozitate sau ca să bârfească, dar alții au rămas până târziu și au povestit despre viețile lor.

Cu timpul, am învățat că schimbarea nu vine peste noapte și că uneori trebuie să lupți pentru fiecare clipă de liniște. Dar cel mai important lucru pe care l-am descoperit a fost că nu sunt singură — nici măcar atunci când toți par să-ți întoarcă spatele.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu adevărat sau doar supraviețuim între pereții reci ai unui bloc? Și dacă schimbarea e posibilă pentru mine, poate fi posibilă pentru oricine?