Soțul fiicei mele a crezut că a dat norocul peste el: Povestea unei familii și a unui adevăr incomod

— Nu pot să cred că iar ai întârziat, Vlad! Am ridicat vocea fără să-mi dau seama, în timp ce ceasul din bucătărie bătea deja ora opt seara. Ana, fiica mea, stătea la masă cu ochii în pământ, iar Vlad, ginerele meu, își scutura paltonul de ploaie și oftează teatral.

— Am avut treabă, mamă-soacră. Nu toți avem norocul să stăm acasă și să ne uităm la cifre pe calculator, ca voi.

M-am înroșit la față. Nu era prima dată când făcea aluzie la afacerea noastră de familie, magazinul online de haine pe care îl construisem cu greu împreună cu soțul meu, Ion. Dar Vlad nu știa câtă muncă și câte nopți nedormite au stat în spatele succesului nostru aparent ușor.

Totul a început acum un an, când Ana s-a măritat cu Vlad. Erau colegi de facultate, iar noi am fost încântați că fiica noastră și-a găsit un partener inteligent și ambițios. Dar după nuntă, Vlad părea mai interesat de confortul pe care îl oferea familia noastră decât de a construi ceva alături de Ana.

— Vlad, nu e vorba doar de cifre. E vorba de muncă, de sacrificii. Știi bine că avem nevoie de ajutor la magazin. De ce nu vrei să te implici?

A oftat din nou și s-a trântit pe canapea.

— Eu am terminat Dreptul, nu mă văd împachetând colete sau răspunzând la telefoane. Nu pentru asta am învățat atâția ani.

Ana a încercat să-l tempereze:

— Vlad, nu e nimic rușinos să muncești. Până găsești ceva pe domeniul tău, ai putea să ajuți. Știi că mama și tata sunt obosiți…

El a ridicat din umeri:

— Să angajați pe cineva dacă nu mai puteți. Eu nu vreau să mă fac de râs.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să țip, dar m-am abținut. Ion a intrat în bucătărie și m-a privit lung. Știa ce simt.

În acea noapte n-am putut dormi. Mă întrebam unde am greșit ca mamă. Oare am crescut-o pe Ana prea protejată? Oare Vlad chiar nu vede cât ne străduim? Sau poate el crede că totul i se cuvine doar pentru că s-a însurat cu fiica noastră?

Zilele au trecut greu. Vlad refuza orice implicare în afacere. Își petrecea timpul aplicând la joburi pe internet sau ieșind cu prietenii la bere. Ana devenea tot mai tristă și retrasă. Într-o seară am găsit-o plângând în camera ei.

— Mamă, nu știu ce să fac… Parcă nu-l mai recunosc pe Vlad. Nu vrea să audă de compromisuri sau responsabilitate. Mă simt singură…

Am strâns-o în brațe și i-am șoptit:

— Dragostea nu e doar despre momente frumoase. E despre a construi împreună, despre a te sprijini la greu.

Într-o zi, Ion a venit acasă cu o veste proastă: una dintre angajate pleca în concediu medical și aveam nevoie urgent de ajutor la depozit.

— Vlad, te rog, măcar două săptămâni! Nu putem face față singuri!

A dat ochii peste cap:

— Bine, dar doar temporar! Să nu vă obișnuiți!

Primele zile au fost un coșmar pentru el. Se plângea de fiecare cutie ridicată, de fiecare client nemulțumit la telefon. Dar încet-încet a început să vadă altfel lucrurile. A văzut cum Ion negociază cu furnizorii, cum eu stau nopțile să verific stocurile și cum Ana împachetează colete până îi amorțesc mâinile.

Într-o seară l-am surprins uitându-se lung la Ana, care lucra tăcută la calculator.

— Nu mi-am imaginat niciodată cât e de greu… Am crezut că totul vine ușor când ai bani sau o afacere… Dar voi chiar munciți din greu.

Ana l-a privit cu ochii umezi:

— Vlad, nu e niciodată ușor. Dar dacă suntem împreună, orice greutate pare mai mică.

A doua zi a venit primul lui salariu din afacerea noastră. L-a pus pe masă și a spus:

— N-am fost niciodată atât de obosit… dar nici atât de mândru de mine.

De atunci lucrurile s-au schimbat încet-încet. Vlad a început să aprecieze munca noastră și să se implice mai mult. Încetul cu încetul s-a apropiat de Ana și au început să viseze împreună la propriul lor drum.

Dar rana rămâne: cât de ușor judecăm fără să știm povestea celuilalt? Cât de repede uităm că nimic nu vine fără efort?

Uneori mă întreb: oare câți tineri ca Vlad cred că viața e doar despre noroc? Și câți dintre noi suntem dispuși să le arătăm adevărul, chiar dacă doare?