Stâlpul care s-a prăbușit: Povestea unei mame uitate

— Mamă, poți să vii mâine să stai cu copiii? Am o ședință importantă la serviciu și nu am cu cine să-i las! vocea Ioanei răsuna în telefon, grăbită, niciodată cu adevărat atentă la răspunsul meu. Era o după-amiază ploioasă de noiembrie, iar eu stăteam pe marginea patului, cu telefonul strâns în palmă, simțind cum inima mi se strânge de fiecare dată când copiii mei mă căutau doar pentru că aveau nevoie de ceva.

Ani la rând am fost stâlpul casei. Soțul meu, Gheorghe, a murit devreme, lăsându-mă singură cu trei copii: Ioana, Radu și Sorina. Am muncit ca vânzătoare la alimentara din sat, am tras de mine să le pun pe masă ce era mai bun, să nu le lipsească nimic. Nopțile le petreceam lângă sobă, cârpind hainele rupte sau făcând teme cu ei. Nu mi-am permis niciodată să mă plâng. „Asta e datoria unei mame”, îmi spuneam mereu.

Când au crescut și au plecat la oraș, am simțit un gol imens. Casa s-a umplut de tăcere, dar mă agățam de fiecare vizită a lor ca de o gură de aer. Apoi au apărut nepoții și din nou am simțit că am un rost. „Mamă, vino să stai cu Maria că e răcită”, „Mamă, poți să-l iei pe Vlad de la grădiniță?” — eram mereu acolo, cu sufletul deschis.

Dar timpul a trecut. Nepoții au crescut, nu mai aveau nevoie de mine. Copiii mei au început să mă sune tot mai rar. De Crăciun și de Paște veneau cu toții, dar în restul anului eram doar o voce pe care o ascultau pe fugă. Într-o zi, am încercat să-i sun eu pe Radu.

— Mamă, sunt la birou. Te sun eu mai târziu! — și nu m-a mai sunat.

Am început să mă întreb: oare am greșit undeva? Oare i-am iubit prea mult? Sau prea puțin? Seara mă uitam la pozele lor din copilărie și plângeam în tăcere. Mă simțeam ca o umbră în propria mea viață.

Într-o duminică de toamnă, am decis să merg la oraș să-i vizitez pe Ioana și pe Sorina. Am sunat înainte.

— Mamă… azi nu prea putem, avem musafiri. Poate altădată…

Am închis telefonul și am rămas cu ochii în gol. Am ieșit în curte și m-am așezat pe banca veche de sub nuc. Vântul adia ușor printre frunze, iar eu mă simțeam mai singură ca niciodată.

Vecina mea, tanti Viorica, a trecut pe lângă poartă.

— Ce faci, Marioara? Nu te vizitează copiii?

Am zâmbit amar.

— Nu prea… Sunt ocupați.

— Știi cum e… când au nevoie de tine, te caută. Când nu…

Am dat din cap și am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Nu voiam să fiu povara nimănui. Dar nici nu voiam să fiu uitată.

În Ajunul Crăciunului, casa era goală. Am pregătit cozonac și sarmale, sperând că poate vor veni totuși. Pe la prânz a sunat telefonul.

— Mamă… nu putem ajunge azi. Avem prea mult de lucru. Poate mâine…

Am lăsat farfuriile pe masă și m-am așezat lângă bradul împodobit singură. Am privit luminițele pâlpâind și mi-am amintit de vremurile când râdeam toți împreună.

A doua zi au venit pentru câteva ore. Au mâncat repede, au vorbit despre serviciu și problemele lor, apoi au plecat grăbiți. Niciunul nu m-a întrebat cum mă simt sau dacă am nevoie de ceva.

După ce au plecat, am găsit pe masă un plic cu bani și un bilet: „Să-ți iei ce ai nevoie.” M-am simțit ca o străină în propria familie.

Într-o seară geroasă de ianuarie, am avut un atac de panică. M-am speriat atât de tare încât am sunat-o pe Sorina.

— Mamă… nu pot veni acum. Sun la ambulanță?

Am refuzat ajutorul. Mi-era rușine să fiu o povară.

Zilele treceau greu. M-am apucat să citesc cărți vechi și să scriu scrisori pe care nu le trimiteam niciodată. Într-una dintre ele îi scriam Ioanei:

„Dragă fată, știi cât te iubesc? Mi-e dor să te aud râzând prin casă… Mi-e dor să fiu importantă pentru tine.”

Nu i-am trimis-o niciodată.

Într-o zi, Radu a venit pe neașteptate.

— Mamă… ai nevoie de ceva?

L-am privit lung.

— Doar de voi…

A tăcut jenat și a schimbat subiectul.

Acum stau în fiecare seară pe aceeași bancă sub nuc și mă întreb: oare toți părinții ajung așa? Oare copiii noștri uită cât am sacrificat pentru ei? Sau poate noi greșim undeva? Poate nu știm să cerem ajutor sau să spunem ce ne doare?

Voi ce credeți? E vina noastră că ajungem singuri sau pur și simplu așa e viața? Dacă ați fi în locul meu, ce ați face?