Străin în propria familie: Lupta mea cu alegerile fiului meu

— Nu pot să cred, Radu! Cum ai putut să faci asta fără să ne spui nimic?
Vocea mea răsună în sufrageria mică, tapetată cu poze vechi de familie. Radu, fiul meu, stă în fața mea, cu mâinile încrucișate și privirea pierdută. Lângă el, Ana — soția lui — își strânge la piept băiețelul, pe Darius, copilul ei din prima căsătorie.

— Tată, am încercat să-ți spun… dar niciodată nu ai vrut să asculți. Ana e familia mea acum. Și Darius la fel.

Simt cum mă strânge ceva în piept. Îmi amintesc de zilele când Radu era mic și venea alergând la mine, cu ochii mari și plini de speranță. Acum, între noi s-a ridicat un zid pe care nu-l pot trece. Mă uit la Darius — are șase ani, păr șaten și ochi verzi. Nu seamănă deloc cu noi. Nu e sânge din sângele meu.

Soția mea, Mariana, încearcă să îndulcească atmosfera:

— Victor, hai să nu mai facem scandal. Copiii au nevoie de liniște.

Dar eu nu pot. Mă simt trădat. Toată viața am muncit ca să-i ofer lui Radu tot ce e mai bun. Am visat că într-o zi va avea o familie frumoasă, copii care să-mi poarte numele și sângele. Dar el a ales altceva. O femeie divorțată, cu un copil din altă parte.

— Nu e vorba de scandal, Mariana! E vorba că nu mai știu cine suntem. Că nu-mi recunosc familia!

Radu oftează și se uită la mine cu o tristețe pe care nu i-am mai văzut-o niciodată:

— Poate că niciodată n-ai vrut să mă cunoști cu adevărat, tată.

Cuvintele lui mă dor mai tare decât orice palmă. Îmi vine să țip, dar mă abțin. Mă ridic și ies pe balcon, unde aerul rece de noiembrie îmi taie respirația. Privesc blocurile gri din cartierul nostru din Ploiești și mă întreb unde am greșit.

În următoarele luni, vizitele la Radu devin tot mai rare. Mariana mă roagă să mergem împreună la ei de Crăciun.

— E primul Crăciun alături de Ana și Darius. Nu vrei să fii acolo?

— Nu vreau să mă prefac că totul e bine, îi răspund sec.

În Ajun, Mariana pleacă singură la ei. Eu rămân acasă, cu televizorul pornit și o sticlă de vin pe masă. Mă uit la pozele vechi — Radu la serbare, Radu la mare, Radu cu bicicleta primită de ziua lui. Unde s-a dus copilul ăla? Cum a ajuns să fie atât de departe de mine?

Trec zilele și Mariana se întoarce acasă cu ochii roșii:

— Darius m-a întrebat de ce nu vii niciodată la ei. Ce să-i spun unui copil?

Nu știu ce să-i răspund. Mă simt vinovat, dar încăpățânarea mea e mai puternică decât orice remușcare.

Într-o duminică, Radu vine singur la mine.

— Tată, vreau să vorbim ca doi oameni mari. Nu vreau să te pierd, dar nici nu pot renunța la familia mea pentru tine.

Îl privesc lung. Îmi dau seama că băiatul meu a crescut fără să-mi dau seama. Că are propria lui viață și propriile alegeri.

— De ce Ana? De ce un copil care nu e al tău?

Radu zâmbește trist:

— Pentru că Ana m-a iubit când nimeni altcineva nu credea în mine. Și pentru că Darius are nevoie de un tată adevărat.

Îmi dau seama că nu am răspunsuri pentru el. Că poate eu sunt cel care trebuie să învețe ceva nou.

Trec luni întregi până când Mariana mă convinge să mergem din nou la ei. Darius vine spre mine cu un desen în mână:

— Bunicule, ți-am făcut un desen! Uite, suntem toți aici: tu, bunica, mami, tati și eu!

Mă uit la foaia colorată stângaci și simt cum mi se umezește privirea. Copilul ăsta mă vede ca pe bunicul lui, chiar dacă eu nu l-am acceptat niciodată.

Încep să merg mai des la ei. Încet-încet, Darius se lipește de mine — vrea să-l învăț să pescuiască, să-i spun povești despre copilăria mea la țară. Ana îmi mulțumește mereu pentru orice gest mic.

Dar încă simt o ruptură în sufletul meu. La fiecare masă în familie mă gândesc: oare ceilalți ce-ar zice dacă ar ști? Vecinii mei din bloc încă mă întreabă dacă Radu „și-a găsit o fată bună”. Le răspund evaziv.

Într-o seară, după ce Darius adoarme pe canapea cu capul în poala mea, Radu se apropie încet:

— Tată… îți mulțumesc că ai venit azi.

Îl privesc lung și simt că mi se rupe ceva în piept:

— Nu știu dacă voi putea vreodată să accept totul… dar încerc.

Radu mă strânge în brațe pentru prima dată după ani buni. Simt că poate nu e totul pierdut.

Acum stau singur în bucătărie și scriu aceste rânduri. Mă întreb: câți dintre noi ne pierdem copiii doar pentru că nu putem accepta alegerile lor? Oare sângele chiar contează mai mult decât iubirea? Poate cineva să-mi răspundă?