Străină în propria mea casă: Povestea unei mame între iubire și pierdere

— Nu mai pune sare, mamă, Vlad are tensiunea mare!
Vocea Irinei răsună tăios din bucătărie, iar eu rămân cu lingura suspendată deasupra ciorbei. Mă uit la fiul meu, care stă la masă cu ochii în telefon, și simt cum mi se strânge inima. Parcă nu mai sunt acasă la mine, ci într-un loc străin, unde fiecare gest e judecat, fiecare obicei vechi e pus sub semnul întrebării.

Totul a început acum șase luni, când Vlad și Irina au pierdut apartamentul din București într-un incendiu. Au venit la mine la Ploiești, cu două valize și o tristețe grea. Am deschis ușa larg, cu inima plină de compasiune. „Stai liniștit, mamă, aici e casa ta”, i-am spus lui Vlad în prima seară, când l-am găsit plângând pe hol. Nu știam atunci că ușa pe care am deschis-o larg nu era doar a casei, ci și a vieții mele, pe care aveau să o schimbe fără să-și dea seama.

Primele zile au fost pline de solidaritate. Am gătit împreună, am povestit până târziu, ne-am consolat unii pe alții. Dar încet-încet, lucrurile s-au schimbat. Irina a început să mute lucruri prin casă: întâi farfuriile, apoi prosoapele, apoi mobila din sufragerie. „Așa e mai practic”, spunea ea zâmbind forțat. Am încercat să nu comentez. „Sunt tineri, trebuie să se simtă bine”, îmi repetam în gând.

Dar într-o zi am găsit tabloul cu poza mea de la nuntă pus după frigider. În locul lui era acum o fotografie cu Vlad și Irina la mare. Am simțit un gol în stomac. M-am dus la Vlad:

— Vlad, de ce ați mutat poza?
— Mamă, Irina zice că era cam demodată… Și oricum, nu vrei să fie casa mai veselă?

Am tăcut. Nu voiam ceartă. Dar în noaptea aceea n-am dormit deloc.

Apoi au început discuțiile despre bani. Irina s-a oferit să plătească facturile. „Să nu te mai stresezi tu”, mi-a spus. Dar după două luni am observat că nu mai aveam acces la facturi sau la banii din contul comun pe care îl făcusem pentru cheltuieli de casă. Când am întrebat-o pe Irina, mi-a răspuns scurt:

— E mai simplu așa, Elena. Tu oricum nu te pricepi la internet banking.

M-am simțit umilită. Eu, care am ținut casa asta singură douăzeci de ani după ce soțul meu a murit! Eu, care am crescut un copil și am muncit până mi-au crăpat mâinile!

Într-o seară, când am vrut să mă uit la serialul meu preferat la televizor, am găsit telecomanda ascunsă. Vlad era cu Irina în sufragerie și râdeau la un show de stand-up.

— Mamă, nu vrei să mergi la culcare? E târziu pentru tine…

M-am retras în camera mea ca o umbră. Am plâns în pernă ca un copil pedepsit.

Zilele au început să semene una cu alta: eu găteam și făceam curat, ei luau deciziile. Prietenele mele mă întrebau la telefon:

— Elena, cum te descurci cu tinerii?

Le mințeam: „E bine, mă bucur că nu sunt singură.” Dar adevărul era că nu mai aveam niciun colț doar al meu. Până și florile de pe balcon le-au aruncat ca să pună un grătar electric.

Într-o duminică dimineață, când am vrut să fac cafeaua așa cum îmi place mie — tare și amară — am găsit borcanul gol. Irina cumpărase doar cafea decofeinizată „pentru sănătatea tuturor”. Atunci am izbucnit:

— Dar eu nu mai contez deloc aici? Asta e casa mea!

Irina s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Elena, nu trebuie să faci atâta caz pentru o cafea! Dacă nu-ți convine ceva, spune!

Vlad a tăcut. Nici măcar nu m-a privit.

În acea zi am ieșit singură în parc și m-am așezat pe o bancă sub un tei bătrân. Mi-am adus aminte de vremurile când Vlad era mic și veneam aici împreună. Atunci eram centrul universului lui. Acum eram doar o bătrână incomodă în propria casă.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. M-am uitat în oglindă și m-am întrebat: „Când am devenit străină aici?”

A doua zi am încercat să vorbesc cu Vlad:

— Vlad, simt că nu mai am loc aici… Parcă nu mai sunt mama ta.
— Mamă… Nu exagera… E greu pentru toți…
— Dar pentru mine cine are grijă?

A tăcut din nou.

De atunci trăiesc cu sentimentul că trebuie să aleg: să lupt pentru casa mea sau să renunț la tot ce am construit? Să-i dau afară? Să plec eu? Sufletul meu e sfâșiat între dragostea de mamă și nevoia de demnitate.

Mă întreb: câți dintre noi ajungem străini în propriile case? Cât putem sacrifica din noi pentru cei dragi fără să ne pierdem cu totul?