Strigătul Anei: Între Datoria Față de Familie și Indiferența Cotidiană

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot s-o văd pe bunica trăind așa! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mama tăia legumele pentru ciorbă.

Tata, așezat la masă cu ziarul în față, nici nu s-a sinchisit să ridice privirea. Doar a oftat adânc, ca și cum ar fi auzit aceeași placă stricată de prea multe ori.

— Ana, iar începi? De unde vrei să scoatem bani pentru alt apartament? Abia ne descurcăm cu ratele la casă, a spus mama, fără să se uite la mine.

Am simțit cum mi se strânge inima. Bunica Maria era tot ce aveam mai drag pe lume. După ce bunicul a murit, ea a rămas singură în garsoniera aceea mică de la marginea orașului, cu pereții scorojiți și mirosul de igrasie care nu dispărea niciodată. Mergeam la ea în fiecare weekend, îi duceam pâine proaspătă și mere, și stăteam ore întregi să o ascult povestind despre tinerețea ei, despre cum l-a cunoscut pe bunicul la balul satului.

Dar părinții mei… Ei păreau să nu vadă nimic. Pentru ei, bunica era doar o obligație, o vizită rapidă de Paște și Crăciun, un telefon scurt când se simțeau vinovați. Mă durea indiferența lor mai mult decât orice lipsă materială.

Într-o zi de iarnă, când zăpada acoperea totul cu o liniște apăsătoare, am găsit-o pe bunica tremurând sub o pătură subțire. Caloriferul abia mai mergea, iar geamul vechi lăsa frigul să intre fără milă.

— Ana, nu-ți face griji pentru mine, mi-a spus ea zâmbind slab. Sunt bătrână, m-am obișnuit cu frigul.

Mi-au dat lacrimile. Cum să-i spun că nu e normal să se obișnuiască cu frigul? Că merită mai mult decât o cameră înghesuită și rece?

Am plecat acasă hotărâtă să nu mai tac. Seara aceea a fost începutul unui război mut între mine și părinții mei. Am încercat să le explic că nu e vorba doar de bani, ci de respect și recunoștință. Le-am arătat poze cu mucegaiul de pe pereți, le-am povestit cum bunica adoarme cu palmele înghețate.

— Ana, nu putem salva pe toată lumea! a strigat tata într-un final, trântind pumnul în masă.

— Nu vreau să salvez pe toată lumea! Vreau doar să avem grijă de mama ta! am răspuns eu printre lacrimi.

Mama s-a retras în bucătărie și a început să plângă în șoaptă. Tata s-a închis în birou. Eu am rămas singură în sufragerie, cu un nod în gât și un sentiment de neputință care mă sufoca.

Zilele au trecut greu. Bunica mă suna din ce în ce mai rar; vocea ei era tot mai stinsă. Într-o dimineață am primit un telefon de la vecina ei: bunica alunecase pe holul blocului și nu se mai putea ridica. Am fugit cât am putut de repede. Am găsit-o întinsă pe jos, cu ochii plini de rușine.

— Nu voiam să te deranjez… mi-a șoptit ea.

Am simțit că mă prăbușesc. Am chemat ambulanța și am stat lângă ea la spital ore întregi. Părinții au venit abia spre seară, obosiți și iritați.

— Ce vrei să facem? S-o luăm la noi? N-avem loc! a spus tata.

— Atunci măcar ajutați-mă să-i găsim un apartament mai bun! am implorat eu.

Dar nimic nu s-a schimbat. După externare, bunica s-a întors în garsoniera ei rece. Eu am început să lucrez part-time după școală, strângând fiecare leu pentru visul meu: să-i cumpăr bunicii un apartament decent. Dar salariul meu de casieră la supermarket era o picătură într-un ocean.

Într-o seară târzie, când toți dormeau, am intrat pe forumuri și grupuri de Facebook, cerând sfaturi sau ajutor. Unii m-au încurajat, alții m-au judecat:

„De ce nu-și ajută părinții tăi mama?”
„Așa e la noi, bătrânii sunt uitați.”
„Poate ar trebui să te gândești la un azil.”

Nu voiam asta pentru bunica mea. Nu voiam să fie doar un număr într-un sistem rece și impersonal.

Într-o zi am găsit-o pe bunica plângând în fața icoanei din colțul camerei.

— Mi-e dor de casa noastră veche… De grădină… De liniște… Dar știu că nu se mai poate întoarce timpul.

Am îmbrățișat-o strâns și i-am promis că nu voi renunța niciodată la ea.

Anii au trecut greu. Bunica s-a stins într-o dimineață liniștită de primăvară, cu mâna mea în mâna ei. N-am reușit să-i cumpăr niciodată apartamentul visat. Dar am rămas cu întrebarea care mă bântuie și azi:

Oare cât valorează dragostea față de cei care ne-au crescut? Și câți dintre noi alegem să ne prefacem că nu vedem suferința lor?