Sub același acoperiș: Fuga de trecut, lupta pentru viitor

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să stau aici nici măcar o secundă! am urlat în șoaptă, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce încercam să-mi adun copiii din paturile lor. Era trecut de miezul nopții, iar afară viscolea. Mâinile îmi tremurau când am tras fermoarul gecii peste pijamaua lui Vlad, băiatul meu cel mare. Maria, fetița mea de cinci ani, plângea încet, speriată de agitația din jur.

Soțul meu, Radu, dormea buștean în camera cealaltă, după ce aruncase cuvinte grele și o sticlă de bere spre mine. Nu era prima dată. Dar în seara aceea, ceva s-a rupt definitiv. Am știut că nu mai pot rămâne. Am luat copiii și am ieșit în noapte, cu pașii afundați în zăpadă și inima bătându-mi nebunește.

Am mers pe jos aproape un kilometru până la blocul Ilincăi, sora mea mai mare. Am sunat la interfon cu mâna înghețată. — Cine e? a răspuns vocea ei somnoroasă. — Sunt eu, Ana… te rog, deschide-mi! Sunt cu copiii… nu avem unde să mergem.

A urmat o pauză lungă, apăsătoare. — E târziu, Ana… nu pot acum. Paul doarme și mâine are serviciu. Nu vreau scandal. Îmi pare rău… Poate mâine vorbim.

Am rămas cu receptorul rece în mână, simțind cum mi se prăbușește lumea. Copiii mă priveau speriați. Am încercat să nu plâng. — Hai, mergem la gară. Poate găsim un loc cald acolo.

În sala de așteptare mirosea a mucegai și a cafea ieftină. Vlad s-a lipit de mine, iar Maria a adormit cu capul pe genunchii mei. Am stat acolo până dimineața, încercând să-mi pun ordine în gânduri. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să nu mai am nici măcar o soră pe care să mă pot baza?

A doua zi am sunat-o pe mama. — Mamă, nu mai pot sta la Radu. Te rog, lasă-mă să vin cu copiii câteva zile. — Ana, știi bine că tata nu-l suportă pe Radu și nu vrea scandaluri în casă. Mai bine încearcă să te împaci cu el. Gândește-te la copii…

M-am simțit trădată de toți cei pe care îi iubeam. În mintea lor, vina era a mea că nu știam să „țin familia unită”. Nimeni nu voia să vadă vânătăile ascunse sub mânecile lungi sau teama din ochii copiilor mei.

Am găsit adăpost la un centru pentru femei abuzate din oraș. Acolo am întâlnit-o pe doamna Stanciu, o femeie blândă care mi-a spus: — Ana, aici ești în siguranță. Nu e vina ta ce ți s-a întâmplat. Ai făcut ce trebuia pentru tine și pentru copii.

Primele zile au fost un coșmar: Vlad plângea după tatăl lui, Maria se trezea noaptea țipând. Eu nu puteam dormi deloc, mă temeam că Radu ne va găsi și va face ceva rău. În fiecare zi mă luptam cu rușinea și cu sentimentul de vinovăție pe care familia mea mi-l băgase în suflet.

După o săptămână, Ilinca m-a sunat: — Ana… îmi pare rău pentru noaptea aia. Paul s-a speriat și el… Dar nu pot să te ajut mai mult. Știi cum e mama… Dacă află că te-am primit la mine, mă ceartă și pe mine.

Am simțit cum se rupe ceva definitiv între noi. Sora mea era prizoniera propriilor frici și prejudecăți. M-am întrebat dacă aș fi făcut la fel în locul ei.

La centru am început să vorbesc cu alte femei ca mine: Nicoleta, care fugise cu doi copii mici dintr-un sat unde toată lumea știa totul despre toți; Mariana, care nu mai avea pe nimeni și trăia doar pentru fiica ei adolescentă. Împreună ne-am dat seama că nu suntem singure și că nu suntem vinovate pentru ce ni s-a întâmplat.

Încet-încet am început să caut un serviciu. Am găsit ceva la un supermarket ca vânzătoare. Nu era mult, dar era un început. Vlad mergea la școală, Maria la grădiniță. În fiecare zi îi priveam cum cresc și mă întrebam dacă vor reuși să uite tot ce au văzut acasă.

Radu a încercat să mă contacteze de câteva ori: mesaje pline de amenințări sau rugăminți disperate să mă întorc. Nu i-am răspuns niciodată. M-am temut mereu că va apărea la ușa centrului sau la școală.

După câteva luni am reușit să închiriez o garsonieră micuță într-un cartier liniștit. Era modestă, dar era a noastră. În prima seară acolo am făcut clătite cu copiii și am râs împreună pentru prima dată după mult timp.

Familia mea nu m-a vizitat niciodată în noua casă. Mama îmi trimitea uneori mesaje scurte: „Sper că ești bine.” Ilinca posta poze cu familia ei fericită pe Facebook și uneori îmi dădea like la poze cu copiii mei.

Au trecut doi ani de atunci. Viața noastră nu e perfectă, dar e liniștită. Vlad a început să joace fotbal la școală, Maria desenează mereu case mari cu ferestre luminoase și oameni care zâmbesc.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am rupt legătura cu familia mea sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru iertare și împăcare. Dar apoi îmi privesc copiii dormind liniștiți și știu că am ales corect.

Oare câte femei ca mine mai stau încă sub același acoperiș cu frica? Oare cât de greu e să alegi între liniștea copiilor tăi și loialitatea față de o familie care nu te vede cu adevărat? Voi ce ați fi făcut în locul meu?