Sub Același Acoperiș: Povestea Mea cu Soacra Mea, Elena

— Nu pune sare acolo, Ana! Strici tot gustul!
Vocea Elenei răsună ascuțit din pragul bucătăriei, iar eu mă opresc cu lingura în aer, simțind cum îmi fierbe sângele. E a treia oară azi când îmi corectează felul de a găti, de parcă n-aș fi crescut și eu într-o casă unde ciorba era sfântă. Mă uit la ea peste umăr, încercând să-mi ascund iritarea.
— Așa îi place lui Radu, îi răspund încet, dar ea deja oftează teatral și se așază la masă, cu bastonul sprijinit de scaun.

Așa a început totul. Elena, mama lui Radu, a venit să stea cu noi după ce și-a rupt șoldul căzând pe scările blocului. Radu a insistat că nu poate sta singură la etajul patru, iar eu am acceptat, deși inima îmi bătea ca la maraton. Aveam deja doi copii mici, un job part-time și o casă mereu în dezordine. Nu-mi trebuia încă o grijă.

Primele zile au fost un coșmar. Elena comenta orice: cum spăl vasele, cum îmbrac copiii, cum vorbesc cu Radu. Într-o seară, după ce am culcat copiii, am izbucnit:
— De ce nu poți să mă lași să fac lucrurile în felul meu? Nu sunt destul de bună pentru tine?
Ea m-a privit lung, cu ochii ei albaștri, reci ca gheața.
— Nu e vorba de tine, Ana. E vorba de familie. Așa am făcut mereu.

Am simțit că nu voi putea niciodată să-i câștig respectul. Radu încerca să fie mediator, dar de cele mai multe ori doar ridica din umeri și pleca la serviciu mai devreme. Copiii simțeau tensiunea și începeau să se certe din nimicuri.

Într-o dimineață, când am intrat în camera Elenei să-i aduc micul dejun, am găsit-o plângând în tăcere. M-am blocat în ușă.
— Ce s-a întâmplat?
Ea s-a șters repede pe față.
— Nimic. Mi-e dor de casă. De viața mea de dinainte.
Pentru prima dată am văzut-o altfel: nu ca pe o adversară, ci ca pe o femeie care pierduse controlul asupra propriei vieți.

Am început să vorbim mai mult. Îmi povestea despre tinerețea ei la țară, despre cum l-a crescut singură pe Radu după ce soțul ei a murit într-un accident la combinat. Despre cum a muncit două schimburi ca să-i cumpere primul calculator. Despre sacrificii pe care eu nici nu le bănuiam.

Într-o seară, când copiii s-au îmbolnăvit de viroză și eu eram epuizată, Elena a venit lângă mine cu o cană de ceai.
— Știu că nu e ușor. Nici pentru mine nu a fost. Dar dacă vrei să te ajut cu ceva…
Am izbucnit în plâns și ea m-a strâns în brațe pentru prima dată.

Lucrurile nu s-au schimbat peste noapte. Ne mai certam din când în când — despre rețete, despre bani, despre educația copiilor. Dar am început să ne ascultăm una pe cealaltă. Am descoperit că Elena știe leacuri bătrânești care chiar funcționează și că are răbdare infinită să le citească povești copiilor când eu nu mai pot.

Radu a observat schimbarea și într-o seară mi-a spus:
— Parcă sunteți două alte persoane acum.
Am zâmbit amar:
— Poate că suntem. Poate că am învățat ceva una despre cealaltă.

Când Elena s-a recuperat complet și a vrut să se întoarcă acasă, am simțit un gol ciudat. Copiii au plâns după ea zile întregi. Eu am rămas cu gândul la toate momentele în care am judecat-o fără să știu prin ce a trecut.

Acum vorbim aproape zilnic la telefon. Când mă simt copleșită, îi cer sfatul. Când are nevoie de ajutor la cumpărături sau la doctor, mă duc fără să mai simt povara de altădată.

Mă întreb adesea: câte dintre conflictele din familie ar putea fi evitate dacă am avea curajul să privim dincolo de aparențe? Oare câți dintre noi ne dăm timp să ascultăm cu adevărat povestea celuilalt?