Sub Același Acoperiș: Războiul Nevăzut cu Soacra Mea

— Nu ai pus destulă sare în ciorbă, Irina! Ai de gând să-l înveți pe Radu să mănânce fără gust?
Vocea doamnei Viorica răsună ascuțit în bucătăria mică, iar eu simt cum obrajii mi se înroșesc. Radu, ca de obicei, se preface că nu aude. Își scufundă capul în farfurie, mestecând încet, evitând privirea mamei sale și a mea.

Mă numesc Irina și de trei ani locuiesc sub același acoperiș cu soțul meu și cu mama lui. Am crezut că dragostea noastră va fi suficient de puternică să ne țină împreună, dar nu am știut cât de greu poate fi să trăiești cu o soacră care nu te vrea aici. De la început am simțit privirile ei reci, judecata tăcută, micile ironii strecurate printre vorbe.

În prima lună după nuntă, am încercat să-i câștig încrederea. I-am adus flori, am gătit împreună, am ascultat poveștile despre copilăria lui Radu. Dar orice gest de apropiere era întâmpinat cu suspiciune. „Nu-mi trebuie flori, Irina. Mai bine ai face curat pe hol, că e praf.”

Radu mă ținea de mână noaptea și-mi șoptea: „O să fie bine, mami e doar puțin dificilă.” Dar zilele treceau și fiecare dimineață începea cu același oftat greu când coboram la bucătărie.

Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu, am găsit-o pe doamna Viorica răscolind hainele din dulapul nostru. „Caut cearșafurile bune. Nu știu unde le-ai pus”, mi-a spus fără să ridice privirea. Am simțit un nod în gât, dar nu am zis nimic. M-am dus la baie și am plâns în tăcere.

Apoi au început reproșurile mai directe: „Radu a slăbit de când e cu tine. Nu-i gătești ca lumea.” Sau: „Pe vremea mea, femeile nu stăteau la birou toată ziua. Aveau grijă de casă.”

Într-o duminică, când părinții mei au venit în vizită, doamna Viorica i-a întâmpinat cu un zâmbet forțat și a spus tare: „Sper că v-a spus Irina că aici nu e ca la voi acasă.” Tata a strâns din maxilare, iar mama a încercat să schimbe subiectul. Eu am simțit cum mă sufoc.

Radu era prins la mijloc. Îl vedeam cum se frământă, cum încearcă să împace pe toată lumea. Dar când îi ceream să mă apere, ridica din umeri: „E mama, ce vrei să fac? Nu vreau scandal.”

Într-o noapte, după o ceartă aprinsă despre cine spală vasele, i-am spus lui Radu: „Nu mai pot. Simt că mă pierd pe mine aici.” El m-a îmbrățișat strâns și mi-a promis că va vorbi cu ea.

A doua zi dimineață, am auzit-o pe doamna Viorica vorbind la telefon cu sora ei: „Nu știu cât o mai suport pe fata asta. Parcă mi-a furat băiatul.” Am simțit cum mi se rupe sufletul.

Am încercat să discut cu ea deschis: „Doamnă Viorica, aș vrea să ne înțelegem mai bine. Poate putem găsi o cale să conviețuim fără atâta tensiune.” M-a privit lung și mi-a răspuns sec: „Eu nu am nimic cu tine. Dar casa asta are reguli.”

Zilele au devenit tot mai apăsătoare. M-am trezit evitând să vin acasă devreme. Îmi găseam scuze să stau peste program la muncă sau să ies cu prietenele. Radu observa schimbarea și mă întreba: „Ce s-a întâmplat cu noi?”

Într-o seară ploioasă, după încă o discuție în care doamna Viorica mi-a spus că nu sunt femeie adevărată dacă nu fac copii cât încă sunt tânără, am izbucnit: „Nu pot să trăiesc mereu sub presiunea asta! Nu sunt destul de bună pentru dumneavoastră niciodată?”

Radu a încercat să intervină: „Mamă, te rog…” Dar ea l-a întrerupt: „Tu taci! Dacă ai fi ascultat de mine, ai fi ales altfel!”

Am fugit în camera noastră și am plâns până târziu în noapte. Pentru prima dată m-am gândit serios să plec. Să-mi iau viața înapoi.

A doua zi dimineață, când Radu a plecat la serviciu, m-am așezat la masă cu doamna Viorica. Am privit-o în ochi și i-am spus calm: „Nu vreau să vă iau băiatul. Vreau doar să fim o familie.” Ea a oftat adânc și pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii ei: „Și eu vreau asta… dar mi-e teamă că-l pierd.”

Am rămas mult timp tăcute. Poate era primul pas spre vindecare sau poate doar o pauză între două războaie.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: Oare câte familii din România trăiesc aceeași poveste? Oare chiar trebuie să alegem între dragoste și liniște? Sau există o cale prin care putem fi împreună fără să ne pierdem pe noi?