Sub Podul Vieții: Povestea unei Alegeri

— Nu te apropia, Ilinca! Nu vezi că e gheață peste tot? strigă mama, vocea ei tremurând de panică și frig. Dar nu o mai auzeam. Tot ce vedeam era mașina răsturnată la marginea podului Mihai Bravu și, undeva jos, în apele negre ale Dâmboviței, o siluetă mică, rozalie, care se zbătea. Un copil. Un copil căzut din mașină, prins între viață și moarte.

Am simțit cum sângele îmi țiuie în urechi. Oamenii se adunaseră pe pod, unii filmau cu telefoanele, alții strigau după ajutor. Nimeni nu făcea nimic. Am alergat spre balustradă, ignorând țipetele mamei și ale fratelui meu, Vlad.

— Ilinca! Nu te gândi să sari! Ești nebună? a urlat Vlad, dar deja mă cățăram peste margine.

Nu știu ce m-a împins — poate imaginea fetiței care se scufunda încet sau poate amintirea surorii mele mai mici, pierdută cu ani în urmă într-un accident la fel de stupid. Am sărit. Aerul mi-a tăiat respirația, iar când am lovit apa, șocul frigului aproape m-a paralizat. Dar am înotat spre copil, mâinile îmi amorțeau, picioarele mi se împotmoleau în nămolul de pe fundul râului.

Am prins-o de braț. Era atât de mică și ușoară încât mi s-a părut că țin o păpușă udă. Am tras-o la mal, urlând după ajutor. Un bărbat cu o vestă reflectorizantă a coborât pe mal și ne-a tras afară. Fetița nu respira. Am început să-i fac respirație gură la gură, cu mâinile tremurânde și lacrimile curgându-mi pe obraji.

— Haide, micuțo, haide… Nu muri acum… Nu ca sora mea…, am șoptit printre dinți.

Când a tușit și a scos apă pe nas, am izbucnit în plâns. O ambulanță a venit în goană și paramedicii au preluat-o. Eu am rămas pe mal, udă leoarcă, cu hainele lipite de piele și cu inima bubuind în piept.

Mama m-a găsit câteva minute mai târziu. M-a luat în brațe și a început să plângă.

— Ce-ai făcut? Puteai să mori! Ce ne făceam fără tine?

Nu i-am răspuns. Nu puteam. În mintea mea era doar chipul fetiței și senzația apei reci care mă trăgea la fund.

Acasă, tata m-a certat ore întregi.

— Ai fost inconștientă! Dacă pățeai ceva? Cine răspundea? Familia ta nu contează?

Vlad m-a privit cu ochii roșii de furie.

— Mereu trebuie să fii tu eroina! Mereu trebuie să salvezi pe cineva! Dar pe noi cine ne salvează?

Am tăcut. Nu știam ce să spun. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la fetiță, la părinții ei care probabil nici nu știau că trăiește datorită unei străine nebune. M-am gândit la sora mea, la accidentul care ne-a rupt familia în două și la vinovăția care mă urmărea de atunci.

A doua zi, știrile vuiau: „Tânără curajoasă salvează un copil din apele Dâmboviței.” M-au sunat reporteri, m-au căutat vecinii să mă felicite. Dar acasă era liniște apăsătoare. Tata nu-mi vorbea, mama plângea pe ascuns, iar Vlad mă evita.

După câteva zile am primit un telefon de la spital. Mama fetiței voia să mă vadă. Am mers cu inima cât un purice. Când am intrat în salon și am văzut-o pe micuță zâmbind slab, am simțit că tot frigul și toată frica au meritat.

— Nu știu cum să-ți mulțumesc…, a spus mama ei cu ochii în lacrimi. Mi-a luat mâinile între ale ei și mi le-a strâns tare.

— Să aveți grijă de ea. Atât vă rog…, am răspuns eu.

Pe drum spre casă am început să tremur din nou. Nu de frig, ci de teamă: oare chiar făcusem bine? Oare sacrificasem liniștea familiei mele pentru o viață salvată? Tata nu mai era același cu mine; mă privea ca pe o străină. Vlad nu-mi mai povestea nimic din ce i se întâmpla la facultate. Mama încerca să mă protejeze exagerat, ca și cum aș fi fost din sticlă.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu tata — care îmi reproșa că am pus totul în pericol pentru un copil necunoscut — am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat slab de felinare. M-am întrebat dacă există vreun preț corect pentru curaj sau dacă orice alegere bună lasă urme adânci în sufletul celor dragi.

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare dintre noi trebuie să-și asume riscul de a fi om — cu tot ce presupune asta: frică, vinovăție, iubire și speranță.

Mă întreb: dacă ați fi fost în locul meu, ați fi sărit? Și dacă da… cum v-ați fi împăcat cu cei dragi după aceea?