Telefonul care mi-a schimbat viața

— Profa, răspunde odată, poate e ceva important! — vocea mamei răsuna din bucătărie, în timp ce eu mă uitam la ecranul telefonului, unde apărea „Număr necunoscut”. De obicei, nu răspund la astfel de apeluri. Dar ceva în aerul acelei dimineți de noiembrie mă făcea să simt că trebuie să răspund. Am apăsat pe verde, cu inima bătându-mi nebunește.

— Alo? — am spus, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Vă rog să vă așezați, — a spus o voce calmă, dar fermă. Nu era nici cunoscută, nici complet străină. Un ton care nu accepta refuzuri.

— Cine sunteți? Ce s-a întâmplat? — am întrebat, deja cu genunchii moi.

— Sunt doctorul Radu Popescu de la Spitalul Județean. Trebuie să vă spun ceva despre tatăl dumneavoastră.

Am simțit cum tot sângele mi se scurge din obraji. Tata era plecat la muncă în Germania de trei ani. Vorbeam rar, doar pe WhatsApp, și mereu părea grăbit. Mama nu spunea niciodată nimic despre el, doar că „muncește mult și e obosit”.

— Ce s-a întâmplat cu tata? — am șoptit, deja simțind că nu vreau să aud răspunsul.

— Vă rog să veniți la spital cât mai repede. E important.

Am închis telefonul și m-am prăbușit pe scaun. Mama a venit lângă mine, cu fața palidă.

— Ce s-a întâmplat? Cine era?

— E vorba de tata… trebuie să mergem la spital.

Nu am mai vorbit pe drum. Mașina veche a mamei scârțâia la fiecare groapă, iar eu mă uitam pe geam la câmpurile cenușii de la marginea orașului. Mă gândeam la tata: la cum mă învăța să merg pe bicicletă, la cum râdea când îi aduceam coroniță de la școală. Dar și la cum, în ultimii ani, devenise o umbră în viața noastră.

Când am ajuns la spital, doctorul Popescu ne-a întâmpinat cu o privire gravă.

— Îmi pare rău să vă spun, dar tatăl dumneavoastră a suferit un accident vascular cerebral. Este stabil acum, dar… — a ezitat — există ceva ce trebuie să știți.

Mama a început să plângă încet. Eu am simțit că mă sufoc.

— Ce anume? — am întrebat, cu vocea spartă.

— În timpul investigațiilor, am descoperit că domnul Ion Stan nu este tatăl dumneavoastră biologic.

Am crezut că nu aud bine. Mama s-a uitat la mine ca și cum ar fi văzut o fantomă.

— Nu se poate… — am șoptit.

Doctorul a continuat:

— În urma analizelor genetice pentru compatibilitate la tratament, am descoperit această nepotrivire. Știu că e un șoc, dar am considerat că trebuie să știți adevărul.

Am ieșit pe hol, cu capul vâjâind. Mama m-a urmat, dar nu a spus nimic. Am stat acolo, pe banca rece, minute întregi. În cele din urmă, am izbucnit:

— De ce nu mi-ai spus niciodată? Cine e tatăl meu?

Mama a început să plângă în hohote.

— Nu am vrut să te rănesc… A fost o greșeală din tinerețe. L-am iubit pe Ion, dar înainte de el… a fost cineva… un băiat din sat, Doru. Nu am crezut niciodată că adevărul va ieși la iveală.

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Toate certitudinile mele dispăruseră. Cine eram eu? Cine era tata? Cum puteam să-l privesc în ochi pe omul care mă crescuse ca pe propriul copil?

În zilele următoare, am mers zilnic la spital. Tata era conștient, dar slăbit. Nu știam dacă știe adevărul sau dacă trebuie să-i spun eu. Într-o seară, când eram doar noi doi în salon, m-a privit lung și mi-a spus:

— Știu ce ai aflat. Mama ta mi-a spus totul acum mulți ani. Dar pentru mine, tu ai fost și vei fi mereu fata mea.

Am izbucnit în lacrimi și l-am îmbrățișat strâns. Dar rana rămânea acolo: sentimentul că am trăit într-o minciună toată viața.

După externarea lui tata, acasă era tăcere. Mama încerca să-și ceară iertare prin gesturi mici: îmi făcea prăjitura preferată sau îmi lăsa bilețele cu „Te iubesc”. Dar eu nu puteam să trec peste trădare.

Într-o zi, am decis să-l caut pe Doru. Am mers în satul bunicilor și am întrebat de el la magazinul mixt.

— Doru? E paznic la școală acum. Îl găsești după-amiaza acolo — mi-a spus vânzătoarea.

L-am găsit stând pe o bancă, privind copiii care se jucau în curte. Când m-a văzut, a știut imediat cine sunt.

— Tu ești Ana… fata Mariei?

Am dat din cap.

— Am venit să aflu cine sunt cu adevărat.

Doru a oftat adânc și mi-a povestit despre iubirea lor din tinerețe, despre greșelile făcute și despre cum a ales să plece pentru că nu se simțea pregătit să fie tată.

Am plecat de acolo cu sufletul și mai greu. Nu găsisem răspunsuri, doar alte întrebări.

Acum, după luni de zile de frământări și discuții cu părinții mei — cei care m-au crescut — încerc să accept că identitatea mea nu stă doar în sângele care-mi curge prin vene, ci și în dragostea primită zi de zi.

Dar încă mă întreb: cât de mult contează adevărul biologic într-o familie? Poate fi iertată o minciună spusă din dragoste? Voi ce ați fi făcut în locul meu?