Telefonul care mi-a zguduit lumea: Când trecutul refuză să tacă

— Nu pot să cred că mă suni după atâția ani, Sorina! Ai idee prin ce am trecut fără tine?
Vocea mamei răsuna în telefon, încărcată de furie și oboseală. Dar nu ea mă sunase prima. Cu două ore înainte, la ora 6:17 dimineața, telefonul meu vibrase insistent. Un număr necunoscut, o voce grăbită: „Doamna Sorina Dumitrescu? Suntem de la Spitalul Județean. Tatăl dumneavoastră, domnul Dumitru Dumitrescu, a fost adus la Urgențe. Aveți posibilitatea să veniți?”

Am simțit cum mi se taie respirația. Tatăl meu. Omul care plecase când aveam doisprezece ani, lăsându-ne pe mine și pe mama cu datorii, cu promisiuni goale și cu un gol în suflet pe care niciun an nu l-a umplut. Nu-l mai văzusem de douăzeci de ani. Nici măcar la înmormântarea bunicii nu venise. Și acum, dintr-o dată, eram chemată să-i fiu aproape. Să decid pentru el. Să-l iert?

Am stat pe marginea patului minute bune, cu telefonul în mână, privind în gol. Soțul meu, Mihai, s-a trezit și el, simțind tensiunea din cameră.
— Ce s-a întâmplat?
— E tata… E la spital. M-au sunat să merg.
— Și… vrei să te duci?

Întrebarea lui era simplă, dar răspunsul era un hău. Voiam? Nu voiam? Merita el să mă vadă? Meritam eu să mă răzbun ignorându-l? Sau poate meritam liniștea unei despărțiri fără regrete?

Am plecat spre spital cu inima cât un purice. Pe drum, am trecut pe lângă blocul unde crescusem. M-am oprit pentru o clipă și am privit spre geamul apartamentului nostru de la etajul trei. Mi-am amintit cum stăteam acolo, cu ochii lipiți de perdea, așteptând să apară tata cu pâine caldă sau cu o jucărie ieftină. Uneori venea. De cele mai multe ori nu.

La Urgențe era agitație. O asistentă m-a condus într-un salon mic, unde l-am găsit pe tata. Era palid, slăbit, cu ochii închiși și mâinile tremurânde pe cearșaful alb. Pentru o clipă am văzut în el bărbatul care mă ridica pe umeri la serbări și care îmi promitea că va fi mereu acolo pentru mine.

— Domnișoara Dumitrescu? Sunt doctorul Radu Popescu. Tatăl dumneavoastră a suferit un accident vascular cerebral. E stabil acum, dar are nevoie de cineva care să ia decizii pentru el.

Am semnat hârtii fără să știu exact ce fac. În mintea mea se derulau scene din copilărie: certurile părinților mei, ușa trântită în noapte, mama plângând în bucătărie, eu ascunsă sub masă cu mâinile la urechi.

Când s-a trezit, tata m-a privit lung. Nu a spus nimic la început. Doar ochii lui umezi au spus totul.
— Sorina… ai venit…

Vocea lui era slabă, dar încă avea acel timbru cald care mă făcea cândva să mă simt în siguranță.
— De ce ai plecat? am întrebat fără să-mi dau seama.

A oftat adânc.
— Am fost un laș. Am crezut că dacă fug, scap de probleme… Dar n-am scăpat niciodată de tine și de mama ta din minte.

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.
— Știi cât am suferit? Știi câte nopți am plâns după tine?

A întins mâna spre mine, tremurând.
— Îmi pare rău… N-am știut cum să mă întorc…

În acea clipă am simțit că toată furia mea se topește într-o tristețe grea. Nu era nimic eroic în suferința lui. Era doar un om slab, prins în propriile greșeli.

Au urmat zile lungi la spital. Mama a refuzat să vină.
— Să nu mă cauți pentru el! S-a descurcat singur atâția ani, poate și acum!

Mihai m-a susținut cum a putut.
— E alegerea ta dacă vrei să-l ierți sau nu. Dar fă-o pentru tine, nu pentru el.

Am stat lângă patul tatălui meu și am vorbit ore întregi despre tot ce nu ne-am spus niciodată: despre copilăria mea furată, despre lipsurile noastre, despre fricile lui și ale mele.

Într-o seară, când credeam că doarme, l-am auzit șoptind:
— Dacă aș putea da timpul înapoi…

Nu poți da timpul înapoi. Dar poți alege ce faci cu ceea ce a mai rămas.

Când l-au externat, l-am dus la mine acasă pentru recuperare. Mama n-a vrut să audă de el nici atunci. Au trecut luni până când a acceptat să-l vadă. Prima lor întâlnire după douăzeci de ani a fost tăcută și grea ca o piatră pe inimile noastre.

— Nu te iert pentru ce ai făcut! Dar nici nu pot trăi cu ura asta toată viața… i-a spus mama printre lacrimi.

Tata a plâns ca un copil atunci.

Acum, după aproape un an de la acel telefon care mi-a schimbat viața, încă nu știu dacă l-am iertat complet. Dar știu că am ales să nu mai las trecutul să-mi otrăvească viitorul.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu răni vechi pe care le ascundem sub preș? Cât curaj ne trebuie ca să privim adevărul în față și să alegem vindecarea în locul răzbunării?