Testamentul care ne-a despărțit: Povestea mea și a fiului meu, Vlad

— Nu ai dreptul la nimic, Maria! Totul ar fi trebuit să rămână în familie!
Vocea surorii mele, Camelia, răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și jucăriile lui Vlad împrăștiate pe jos. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, băiatul meu de opt ani, se ascundea după ușa frigiderului, cu ochii mari și speriați.
— E testamentul lui Radu, Camelia. Nu eu am ales. El a vrut ca Vlad să fie protejat…
— Vlad? Un copil? Ce știe el despre bani sau pământuri? Tu o să-i cheltui totul pe prostii!

M-am ridicat încet, încercând să-mi țin lacrimile în frâu. De când Radu murise, la nici 42 de ani, într-un accident stupid de mașină pe drumul spre Ploiești, lumea mea se prăbușise. Dar nu mă așteptam ca familia mea — mama, surorile mele — să devină dușmanii mei cei mai aprigi.

În ziua înmormântării, când preotul abia terminase slujba și oamenii încă mai aruncau țărână peste sicriu, mama s-a apropiat de mine cu o privire rece:
— Să nu uiți că ai datoria să împarți totul cu surorile tale. Așa e drept.
Am simțit cum mi se taie respirația. Radu lăsase totul lui Vlad, cu mine ca tutore. Casa noastră mică din cartierul vechi al Bucureștiului, un apartament modest moștenit de la părinții lui și ceva bani puși deoparte pentru viitorul copilului. Nimic extravagant. Dar pentru familia mea era suficient cât să-și arate colții.

În fiecare zi de atunci, telefoanele nu mai conteneau: amenințări voalate, insulte directe, rugăminți false. Camelia venea aproape zilnic să mă „convingă” să semnez acte prin care să le cedez partea lor imaginară. Mama îmi trimitea mesaje lungi despre cât de nerecunoscătoare sunt și cum o să ajung singură pe lume dacă nu ascult de ea.

Cel mai greu era când Vlad mă întreba:
— Mami, de ce nu mai vine bunica la mine? De ce mă ceartă mătușa Camelia?
Îi răspundeam mereu cu jumătăți de adevăruri:
— Sunt supărate acum, dar o să le treacă.
Dar nu trecea nimic. Ba dimpotrivă.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, când Vlad dormea cu capul pe genunchii mei, am primit vizita celeilalte surori, Ioana. A venit cu soțul ei, Mihai, un bărbat masiv care mirosea mereu a alcool.
— Maria, hai să vorbim ca oamenii mari — a început Ioana, trăgându-și scaunul aproape de mine. — Nu vrei scandal. Nici noi nu vrem. Dar dacă nu ne dai partea noastră… Mihai știe niște băieți care pot rezolva orice.
Am simțit un fior rece pe șira spinării. Pentru prima dată mi-a fost frică pentru mine și pentru Vlad.

A doua zi am mers la avocatul lui Radu. O femeie în vârstă, doamna Popescu, m-a privit cu compasiune:
— Maria, testamentul e clar. Totul îi aparține lui Vlad până la majorat. Tu ești tutorele legal. Nimeni nu poate schimba asta fără proces lung și costisitor.
— Dar dacă mă amenință? Dacă încearcă să ne facă rău?
— Sfatul meu: documentează totul. Păstrează mesajele. Dacă e nevoie, mergem la poliție.

Am început să dorm cu telefonul sub pernă și cheia dublu încuiată la ușă. Vlad devenise tăcut, nu mai voia să meargă la școală. Într-o dimineață l-am găsit plângând în baie:
— Mami, dacă vine mătușa Camelia aici? Dacă ne ia casa?
L-am strâns tare în brațe:
— Nu o să lase mama pe nimeni să-ți facă rău!

Dar eram obosită. Singură împotriva tuturor. Prietenele mele dispăruseră una câte una — cine vrea să se implice într-un scandal de familie? La serviciu eram mereu absentă cu gândul; șefa mă chema tot mai des la discuții despre performanță.

Într-o zi am găsit pe ușă un bilet scris cu marker roșu: „Dacă nu cedezi casa până la Crăciun, o să regreți!” Am sunat la poliție tremurând toată. Au venit doi agenți tineri care au notat totul și mi-au spus sec:
— Doamnă, fără dovezi clare sau violență fizică nu putem face mare lucru.

M-am simțit mai singură ca niciodată. În Ajunul Crăciunului am stat doar eu și Vlad în sufrageria mică, cu bradul împodobit stângaci și colindele pornite încet la radio. Vlad m-a întrebat:
— Mami, o să fim bine?
I-am zâmbit forțat:
— O să fim bine, puiule.

Dar în noaptea aceea am plâns până dimineața. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc ținând cu dinții de ceea ce Radu a vrut pentru fiul nostru. Poate ar trebui să cedez puțin — dar ce exemplu i-aș da lui Vlad? Că trebuie să renunți când alții te presează?

În ianuarie am primit citație la tribunal: Camelia și Ioana mă dădeau în judecată pentru „împărțirea corectă a averii”. Avocata mi-a spus că va fi un proces lung și urât.

În fiecare zi mă trezesc cu teama că nu voi avea puterea să duc lupta până la capăt. Dar când îl văd pe Vlad dormind liniștit lângă mine, știu că trebuie să rezist.

Oare câți dintre voi ați trecut prin trădarea celor dragi? Cât de departe ați merge ca să vă protejați copilul? Poate că răspunsurile voastre mă vor ajuta să găsesc curajul de care am nevoie.