Testamentul Schimbat: Povestea Unei Mame Între Dragoste și Interes

— Mamă, trebuie să mergem ACUM! Nu mai ai timp de pierdut! — vocea Ioanei, fiica mea, răsuna ca o alarmă în camera sufocantă de căldură. Simțeam cum lumea se strânge în jurul meu, ca un elastic care se rupe. Mâinile îmi tremurau, iar privirea mi se încețoșa. În timp ce ginerele meu, Marius, mă sprijinea să cobor scările, am simțit pentru prima dată frica aceea surdă că poate nu mă voi mai întoarce acasă.

La spital, totul s-a derulat ca într-un vis. Ioana vorbea la telefon cu o voce tăioasă: — Da, doamna doctor, vă rog, mama e foarte rău… Nu, nu are cine să o ajute aici… Da, sigur, vă rog să veniți cât mai repede! Marius completa formulare după formulare, iar eu stăteam pe un pat rece de spital, cu ochii la tavanul alb și murdar. Îmi venea să plâng, dar lacrimile nu mai veneau de mult.

După câteva ore de investigații și perfuzii, am rămas singură în salon. Am auzit-o pe Ioana vorbind la telefon pe hol: — Dacă nu ne ocupăm noi de ea, cine știe ce se întâmplă cu casa… Da, știu că e bătrână, dar trebuie să fim atenți. Nu vreau să ajungă totul la stat sau la vreo rudă îndepărtată. M-am cutremurat. Era vorba despre mine? Despre casa mea? Despre viața mea?

În zilele următoare, Ioana și Marius au venit zilnic la spital. Îmi aduceau fructe, sucuri și ziare. Dar discuțiile lor erau mereu despre acte, despre cheltuieli, despre „ce facem dacă…” și „cum împărțim dacă…”. Nu mai era vorba despre mine ca mamă sau bunică. Eram deja o povară sau o proprietate de împărțit.

Într-o după-amiază, când mă simțeam ceva mai bine, am încercat să-i spun Ioanei: — Draga mea, știi că nu vreau să vă fiu povară… Dar ea m-a întrerupt brusc: — Mamă, nu te mai gândi la prostii! Noi suntem aici pentru tine! Dar ochii ei fugeau spre telefonul pe care îl ținea strâns în mână.

Când am fost externată, m-au dus acasă cu mașina lor. În drum spre casă, Marius a început să vorbească despre cât de greu e să ai grijă de cineva bolnav și cât costă medicamentele. Ioana a adăugat: — Poate ar trebui să ne gândim la o împuternicire pe conturi, ca să putem plăti mai ușor facturile tale… Am simțit un nod în gât. Nu mai eram mama lor. Eram un cont bancar și o casă bătrânească.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am întrebat: oare chiar atât valorez pentru ei? Toată viața am muncit pentru copiii mei. Am rămas văduvă devreme și i-am crescut singură. Am renunțat la visele mele ca să le fie lor bine. Și acum? Acum sunt doar o semnătură pe un testament?

A doua zi dimineață am făcut ceva ce nu credeam că voi avea vreodată curajul să fac. Am sunat la biroul notarial din oraș și am cerut o programare pentru schimbarea testamentului. — Vreau să vin singură, am spus hotărâtă. Secretara a părut surprinsă: — Sigur că da, doamnă Maria. Vă așteptăm miercuri la ora 10.

În zilele care au urmat, Ioana a început să mă întrebe tot mai insistent despre acte: — Mamă, ai vorbit cu notarul? Trebuie să ne asigurăm că totul e în regulă! Marius a adus chiar și un avocat la masă într-o seară: — Doamnă Maria, ar fi bine să vă gândiți la viitorul dumneavoastră și al familiei…

Am simțit cum mă sufoc sub presiunea lor. Nu mai era grijă adevărată. Era doar interes mascat sub vorbe dulci. În ziua programării la notar am plecat devreme de acasă, fără să spun nimănui unde merg. Pe drum mi-am amintit de copilăria Ioanei: cum îi făceam plăcinte cu mere când era bolnavă, cum îi citeam povești seara și cum plângea când îi era dor de tatăl ei. Unde dispăruse fetița aceea blândă?

La biroul notarial am stat față în față cu doamna avocat Popescu. — Doamnă Maria, sunteți sigură că doriți să schimbați testamentul? — Da, am spus cu voce tremurată. Vreau ca tot ce am să ajungă la cineva care chiar are grijă de mine din suflet, nu din interes.

Am decis să las casa și economiile mele unei nepoate din partea surorii mele, Anca, care mă vizita mereu fără să ceară nimic în schimb. Ea îmi aducea flori din grădina ei și mă asculta ore întregi fără să vorbească despre bani sau acte.

Când Ioana a aflat ce am făcut, a izbucnit: — Cum ai putut să ne faci una ca asta? După tot ce am făcut pentru tine! Marius a trântit ușa și a plecat fără să spună nimic. Am rămas singură în sufragerie, cu inima frântă.

Au trecut câteva zile fără să primesc niciun telefon de la ei. Doar Anca a venit cu o pungă de cireșe și m-a îmbrățișat fără cuvinte.

Acum stau la fereastră și mă uit la apusul soarelui peste grădina mea bătrânească. Oare am greșit? Oare dragostea adevărată se măsoară în acte și moșteniri? Sau în gesturi simple și sincere?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?