Trei decenii de sacrificii: Povestea unei mame uitate

— Nu mai pot, Elena! Nu mai pot să stau aici singură, să mă uit la pereții ăștia reci și să aștept un telefon care nu mai vine!

Vocea mea răsună în bucătăria mică, unde aburii de la ceai se ridică leneș spre tavanul scorojit. Elena, vecina mea, mă privește cu milă, dar și cu o urmă de oboseală. Știu că nu-i place să mă audă plângându-mă, dar azi nu mă pot abține.

— Maria, copiii tăi au viețile lor… Poate sunt ocupați, poate…

— Ocupați? Cinci copii am crescut, Elena! Cinci! Și niciunul nu are timp să-și întrebe mama dacă mai trăiește?

Mă prăbușesc pe scaun, cu mâinile tremurânde. Îmi amintesc de zilele când casa era plină de râsete și certuri copilărești. Atunci nu aveam timp să mă gândesc la mine. Munca la câmp, mâncare pentru toți, haine spălate la mână și nopți nedormite lângă patul lor când aveau febră. Soțul meu, Ion, era mai mult plecat la muncă în construcții prin țară. Eu eram stâlpul casei.

— Ți-ai făcut datoria ca mamă, Maria. Nu te învinovăți… — încearcă Elena să mă liniștească.

Dar nu pot să nu mă învinovățesc. Poate am fost prea aspră cu Ana când a vrut să meargă la liceu în oraș. Poate am fost prea exigentă cu Mihai când a venit acasă cu note mici. Poate am greșit când am pus mereu familia pe primul loc și pe mine pe ultimul.

Telefonul sună brusc. Inima îmi sare din piept. Poate e unul dintre ei! Ridic receptorul cu mâini tremurânde.

— Alo? — vocea mea e aproape o șoaptă.

— Bună, mamă. Sunt Sorin.

Sorin, băiatul meu cel mic. Îmi vine să plâng de bucurie.

— Ce faci, mamă? Ai nevoie de ceva?

— Nu… doar… mă bucur că ai sunat.

— Uite, mamă, sunt la serviciu. Te sun mai târziu, da?

Și gata. Două minute. Atât a durat fericirea mea pe ziua de azi.

După ce închid telefonul, mă uit la poza de pe perete: toți cinci copii la grămadă, cu obrajii roșii și ochii strălucitori. Ana și Ioana, fetele mele, erau mereu împreună, iar băieții — Mihai, Radu și Sorin — se băteau pe jucării. Acum Ana locuiește la Cluj și nu a mai venit acasă de Crăciunul trecut. Ioana e în București, ocupată cu copiii ei. Mihai e plecat în Germania la muncă și răspunde rar la mesaje. Radu are probleme cu soția și evită să vorbească cu mine ca să nu-l întreb nimic. Sorin… Sorin e cel mai mic și parcă cel mai rece.

Într-o zi de duminică, adun curaj și îi sun pe toți. Vreau să-i chem acasă, să stăm împreună ca altădată.

— Mamă, nu pot acum! — răspunde Ana grăbită. — Am o ședință importantă mâine și trebuie să pregătesc totul.

— Mamă, copiii sunt răciți… — oftează Ioana. — Poate altă dată.

— Mamă, sunt pe șantier… — vocea lui Mihai e obosită și distantă.

— Mamă, nu mă simt bine zilele astea… — Radu evită privirea chiar și prin telefon.

— Mamă, am treabă… — Sorin nici nu încearcă să inventeze o scuză credibilă.

Închid telefonul și simt cum mi se strânge inima. Merg în camera lor veche și deschid dulapul: haine mici, jucării vechi, caiete cu desene stângace. Le ating cu grijă, ca pe niște relicve sfinte. Miroase a copilărie pierdută.

Ion vine acasă seara târziu. E bătrân și el acum, bolnav de inimă. Se uită la mine cu ochii lui blânzi:

— Iar ai plâns?

— Ion, tu crezi că ne vor uita de tot?

— Sunt copiii noștri… Dar lumea s-a schimbat, Maria. Acum fiecare trage pentru el.

Nu pot accepta asta. Am crescut cinci copii cu gândul că vom fi o familie unită mereu. Am sacrificat tot: tinerețea mea, sănătatea mea, visele mele. Pentru ce?

Într-o zi primesc o scrisoare de la Ana. O deschid cu mâinile tremurânde:

„Mamă,
Știu că te-am rănit de multe ori prin absența mea. Dar vreau să știi că te iubesc și că îmi pare rău pentru toate certurile noastre din trecut. Nu am știut cum să-ți spun asta față în față…”

Plâng citind rândurile ei. Poate nu e totul pierdut…

Dar zilele trec la fel: liniște apăsătoare, telefoane rare, vizite inexistente. Merg la doctor singură, car sacoșele singură, aprind lumânări pentru părinții mei singură.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, Ion cade în baie. Îl găsesc abia după câteva minute; nu poate să se ridice singur. Îl ajut cum pot și îl pun în pat. Sun copiii disperați:

— Mamă, cheamă salvarea! — îmi spune Mihai nervos.

— Mamă, suntem prea departe… — oftează Ioana.

Nimeni nu vine.

Stau lângă Ion toată noaptea și mă gândesc: dacă ni s-ar întâmpla ceva grav? Cine ar veni? Cine ar plânge pentru noi?

A doua zi dimineață mă uit în oglindă: riduri adânci, ochi obosiți dar încă plini de speranță. Îmi spun că trebuie să merg înainte pentru Ion și pentru mine.

Dar nu pot să nu mă întreb: oare copiii mei vor regreta vreodată că ne-au lăsat singuri? Oare sacrificiul unei mame mai valorează ceva în lumea asta grăbită?

Poate că undeva am greșit… Sau poate că lumea s-a schimbat prea mult ca să mai încapem noi în ea?

Ce credeți voi? E vina părinților sau a copiilor când legătura dintre generații se rupe? Unde se pierde dragostea dintre părinți și copii?