Ultimatumul unei mame: Între dragoste și uitare

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam telefonul strâns în palmă. Mă uitam la poza de pe perete cu mine, Ion și copiii noștri, Andreea și Vlad, de pe vremea când încă ne adunam toți la masă duminica. Acum, casa e goală, iar liniștea apasă ca o povară pe umerii mei obosiți.

Sorina, vecina mea de peste drum, a oftat și mi-a pus mâna pe umăr. — Tu ai făcut tot ce-ai putut pentru ei, Maria. Dar copiii din ziua de azi… nu mai știu ce-i aia recunoștință.

Mi-am șters lacrimile cu colțul batistei. De când s-a prăpădit Ion, am rămas singură cu toate grijile: facturi, cumpărături, doctori, reparații prin casă. Andreea e la București, ocupată cu serviciul și copiii ei. Vlad s-a mutat la Cluj, mereu pe fugă, mereu cu „Nu pot acum, mamă”. Au trecut luni de când nu i-am mai văzut. Uneori mă sună, dar discuțiile sunt scurte și reci, ca niște formalități.

Într-o zi, după ce am căzut în baie și am stat o oră pe jos până m-am ridicat singură, am simțit că nu mai pot. Am luat telefonul și am format numărul Andreei.

— Mamă, sunt la birou. Ce s-a întâmplat?

— Andreea, nu mai pot singură. Am nevoie de ajutor. Nu vreau să fiu o povară, dar nici să mor aici fără să știe nimeni de mine.

A tăcut câteva secunde.

— O să încerc să vin weekendul viitor… Dar știi cum e cu copiii și serviciul…

— Știu, draga mea. Dar dacă nu mă ajutați nici tu, nici Vlad, vând casa și mă duc la azil. M-am săturat să trăiesc ca o străină în propria viață.

A urmat o liniște apăsătoare.

— Mamă… nu spune asta. O să vorbesc cu Vlad.

Am închis telefonul cu inima grea. În aceeași seară l-am sunat și pe Vlad.

— Mamă, nu te grăbi cu deciziile astea. Știi că te iubim.

— Atunci arată-mi! Nu-mi ajunge să aud „te iubesc” la telefon o dată pe lună. Am nevoie de voi aici. Să mă ajutați, să fiți lângă mine. Nu vreau să-mi trăiesc bătrânețea printre străini.

Vlad a oftat.

— O să încerc să vin luna viitoare…

— Vlad, nu încerca. Fă-o! Sau spune-mi clar că nu poți și mă descurc singură.

După acea discuție, am simțit cum ceva s-a rupt în mine. Am început să adun acte, să caut oferte pentru aziluri private. Am vorbit cu notarul despre vânzarea casei. Vecinii au început să șușotească: „Maria vrea să plece la azil… Copiii n-o mai vizitează…”

Într-o duminică ploioasă, Andreea a venit pe neașteptate cu cei doi copii ai ei. A intrat grăbită, cu ochii roșii de plâns.

— Mamă… chiar vrei să vinzi tot?

— Da, Andreea. Dacă nu mă ajutați voi, măcar acolo știu că cineva are grijă de mine.

Ne-am așezat la masă. Ne-am privit în ochi pentru prima dată după mult timp. Copiii ei se jucau pe covorul vechi din sufragerie.

— Știu că am greșit… Dar e greu și pentru mine. Nu vreau să te pierd…

Am izbucnit amândouă în plâns. În acea clipă a intrat Vlad pe ușă, fără să anunțe. S-a uitat la mine și a spus:

— Mamă… am venit să te iau la Cluj pentru câteva luni. Să stai cu noi. Poate găsim o soluție împreună.

Am simțit cum mi se rupe inima de emoție și speranță. Poate ultimatumul meu i-a trezit din amorțeală. Poate nu e prea târziu…

Seara aceea a fost prima în care am râs toți trei după ani întregi. Dar rana rămâne: oare trebuie să ajungem la amenințări ca să fim văzuți de propriii copii? Ce fel de lume am construit dacă bătrânii trebuie să-și cumpere singurătatea?

Mă uit la poza noastră veche și mă întreb: „Oare dragostea de mamă se măsoară în sacrificii sau în cât de tare trebuie să strigi ca să fii auzită?”