Ultimul rămas bun: Povestea unei mame care și-a pierdut fiica, dar a dăruit speranță altora

— Nu, nu! Nu-mi luați copilul! am țipat, cu vocea răgușită de atâta plâns, în timp ce asistenta încerca să mă liniștească. Era ora trei dimineața, iar pe holul secției de terapie intensivă de la Spitalul de Copii din Iași, totul părea ireal. Ilinca, fetița mea de doar doi ani, zăcea nemișcată pe patul alb, cu tuburi și fire care îi acopereau trupul firav. Îi mângâiam părul moale, încercând să-i transmit toată dragostea mea, de parcă aș fi putut s-o aduc înapoi doar cu puterea gândului.

Totul s-a întâmplat atât de repede. Cu două zile înainte, Ilinca avea febră mare și nu mai voia să mănânce. Am crezut că e o simplă viroză, dar în câteva ore a început să respire greu. Am fugit cu ea la urgențe, unde medicii au descoperit o infecție severă la plămâni. În ciuda tratamentului, starea ei s-a agravat. În acea noapte, doctorul Popescu a venit la mine cu ochii înroșiți: „Doamnă, trebuie să vă pregătiți pentru ce e mai rău. Ilinca nu mai răspunde la tratament.”

Soțul meu, Radu, stătea pe un scaun, cu fața în mâini. Nu mai plângea, nu mai spunea nimic. Mama mea, Maria, încerca să mă țină de mână, dar eu simțeam că mă prăbușesc. „Nu e corect, Doamne! De ce mie? De ce copilul meu?” mă întrebam în gând, în timp ce priveam la chipul palid al Ilincăi.

În zorii zilei, medicii ne-au spus că Ilinca a intrat în moarte cerebrală. Am simțit că mi se rupe sufletul. Nu voiam să accept. Am început să urlu, să mă zbat, să implor. „Vă rog, faceți ceva! Nu pot să trăiesc fără ea!”

Apoi, a venit întrebarea care mi-a schimbat viața: „V-ați gândit să donați organele Ilincăi? Sunt copii care ar putea trăi datorită ei.” Am simțit că mă sufoc. Cum să iau o asemenea decizie? Cum să las o parte din copilul meu să plece la alții? Radu nu a spus nimic. S-a ridicat și a ieșit din salon. Mama a început să plângă în hohote: „Nu pot, nu pot să accept așa ceva!”

Am rămas singură lângă patul Ilincăi. Am privit-o îndelung. Mi-am amintit cum râdea când îi cântam „Un elefant se legăna”, cum alerga prin parc după porumbei, cum îmi spunea „mami, te iubesc” cu vocea ei subțire. Am știut atunci că nu pot lăsa ca moartea ei să fie în zadar. Am luat mâna ei mică în palma mea și i-am șoptit: „Ilinca, dacă tu nu mai poți să trăiești, poate poți să-i ajuți pe alți copii să zâmbească din nou. Te rog, iartă-mă!”

Când am semnat hârtiile pentru donare, mâinile îmi tremurau. Radu a refuzat să vină. „Nu pot să trec peste asta niciodată”, mi-a spus la telefon, cu vocea stinsă. Între noi s-a așternut o tăcere grea, care avea să ne urmărească mult timp.

După ce totul s-a terminat, am rămas cu un gol imens în suflet. Casa era pustie fără râsetul Ilincăi. Mama încerca să mă ajute, dar și ea era distrusă. Prietenii evitau să vorbească despre subiect, iar vecinii mă priveau cu milă. Într-o zi, am primit o scrisoare anonimă de la părinții unui băiețel care primise inima Ilincăi: „Nu vom putea niciodată să vă mulțumim îndeajuns. Datorită fetiței dumneavoastră, copilul nostru are o nouă șansă la viață.” Am plâns ore întregi, dar pentru prima dată am simțit că durerea mea are un sens.

Radu și cu mine ne-am îndepărtat tot mai mult. El nu putea să accepte decizia mea, iar eu nu puteam să trăiesc cu gândul că Ilinca a murit degeaba. Certurile au devenit tot mai dese. „Tu ai ales să o dai! Eu nu aș fi putut niciodată!” mi-a strigat într-o seară, trântind ușa. Am rămas singură, cu poza Ilincăi în brațe, întrebându-mă dacă am făcut bine.

Au trecut luni de zile până când am reușit să ies din casă fără să simt că mă sufoc. Am început să merg la grupuri de sprijin pentru părinți care și-au pierdut copiii. Acolo am întâlnit-o pe Adriana, care și-a pierdut băiețelul într-un accident rutier. „Durerea nu trece niciodată, dar înveți să trăiești cu ea”, mi-a spus ea. Încet-încet, am început să accept că viața merge mai departe, chiar dacă nu va mai fi niciodată la fel.

Uneori, mă gândesc la copiii care trăiesc datorită Ilincăi. Oare simt ei vreodată că poartă în ei o parte din sufletul meu? Oare părinții lor se gândesc la mine când își țin copiii în brațe? Știu doar că, deși am pierdut totul, am reușit să dăruiesc speranță altora.

Acum, când privesc spre cer la apus, mă întreb: oare am făcut alegerea corectă? Poate că nu voi ști niciodată răspunsul, dar știu că dragostea pentru Ilinca va trăi mereu prin ceilalți copii. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe?