Ultimul răsărit pentru Ana: Povestea unei mame care și-a pierdut copilul pentru a salva alte vieți

— Nu! Nu, nu, nu! — am urlat în holul alb al spitalului, cu genunchii îndoiți pe gresia rece, simțind cum lumea se prăbușește peste mine. Lângă mine, soțul meu, Vlad, încerca să mă ridice, dar nu mai simțeam nimic. Totul era amorțit. Doar vocea medicului răsuna în capul meu: „Îmi pare rău, doamnă Ionescu. Ana nu mai are activitate cerebrală.”

Ana avea doar opt ani. Era lumina ochilor mei, fetița cu păr bălai și râs cristalin care umplea casa de viață. În dimineața aceea de octombrie, am lăsat-o la școală ca în orice altă zi. Nu mi-am imaginat niciodată că un șofer neatent îi va curma copilăria pe trecerea de pietoni din fața școlii.

— Nu pot să cred… Nu pot… — am șoptit printre lacrimi, strângând mâna Anei, rece și inertă pe cearșaful alb. Vlad plângea în tăcere lângă mine. Mama mea, Maria, stătea în colțul salonului, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi.

Apoi a venit întrebarea care mi-a sfâșiat sufletul:

— Doamnă Ionescu, Ana poate salva alte vieți. V-ați gândit la donarea organelor?

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Cum să-mi dau copilul? Cum să accept că nu va mai deschide ochii niciodată? Dar cum să refuz șansa altor copii de a trăi?

— Nu! — a izbucnit mama. — Nu poți face asta! E copilul nostru!

Vlad m-a privit cu ochii goi:

— E decizia ta, Irina. Eu… nu pot.

Am petrecut ore întregi lângă patul Anei, vorbind cu ea ca și cum m-ar fi auzit. Am atins fiecare șuviță de păr, fiecare degețel. În minte îmi răsunau cuvintele medicului: „Ficatul ei ar putea salva o fetiță de cinci ani. Inima ar putea da o nouă șansă unui băiețel.”

Noaptea aceea a fost un coșmar fără sfârșit. Mama a încercat să mă convingă să refuz:

— Irina, nu e creștinește! Sufletul ei trebuie să plece întreg la Dumnezeu!

Dar eu mă gândeam la ceilalți părinți care stau la capătul patului unui copil bolnav, rugându-se pentru un miracol.

Dimineața, cu ochii umflați și inima frântă, am semnat hârtiile. Am simțit că-mi trădez copilul și totodată că îi dau un sens morții ei.

După aceea, totul s-a schimbat. Mama nu mi-a mai vorbit luni de zile. Vecinii șușoteau pe la colțuri:

— Ai auzit? Irina și-a dat fata pe bucăți…

Prietenii evitau subiectul sau mă priveau cu milă. Vlad s-a închis în el; nu mai era omul pe care-l știam. Casa noastră era plină de tăceri apăsătoare și priviri pierdute.

Într-o zi, am primit o scrisoare anonimă: „Mulțumesc că mi-ai salvat copilul.” Am plâns ore întregi ținând foaia la piept. Pentru prima dată am simțit că am făcut ceva bun.

Dar conflictul din familie nu s-a stins. Mama a venit într-o seară și m-a privit cu o durere mută:

— N-ai avut dreptul… Era sângele nostru.

— Mama, dacă ai fi fost tu în locul acelei femei? Dacă Ana ar fi avut nevoie?

A tăcut mult timp.

— Poate ai dreptate… Dar nu pot să te iert încă.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad și cu mine ne-am îndepărtat; el nu a putut trece peste pierdere și peste decizia mea. Am rămas singură cu amintirile și cu întrebările care mă macină noapte de noapte.

Uneori merg la cimitir și vorbesc cu Ana ca și cum ar fi acolo:

— Iartă-mă, puiule… Sper că acolo unde ești tu știi că am vrut doar să fac bine.

Alteori mă gândesc la copiii care trăiesc datorită ei. La părinții care au primit o nouă șansă.

Dar încă mă întreb: oare am făcut bine? Oare voi ați fi avut curajul să luați o astfel de decizie? Sau m-aș fi pierdut oricum, indiferent ce aș fi ales?