Umbra așteptării: Povestea unei familii despărțite de sistem

— Nu ai să o mai vezi niciodată, Ana! Ai auzit? Niciodată!
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea arsă. Ținea strâns în mână scrisoarea de la Direcția pentru Protecția Copilului, iar ochii îi ardeau de furie și teamă. Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de frigider, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.
— E copilul meu, mamă! Nu poți să-mi iei dreptul ăsta! am izbucnit, dar vocea mi s-a frânt la jumătate.

Totul a început cu opt ani în urmă, când aveam doar douăzeci și doi de ani și am rămas însărcinată cu Ilinca. Tatăl ei, Radu, m-a părăsit imediat ce a aflat. Mama a spus că am adus rușine peste familie. Am încercat să mă descurc singură, dar fără sprijin și cu un salariu de vânzătoare la alimentară, viața s-a transformat într-o luptă continuă. Când Ilinca a făcut pneumonie și nu am avut bani pentru tratament, mama a sunat la Protecția Copilului. Au venit într-o dimineață ploioasă și au luat-o.

— E spre binele ei, Ana! Nu vezi că nu poți? mi-a spus mama atunci, cu lacrimi în ochi.

De atunci, fiecare zi a fost o bătălie cu mine însămi și cu un sistem care părea să mă pedepsească pentru sărăcia mea. Am început să strâng bani, să muncesc dublu, să merg la toate ședințele cu asistenții sociali. Dar mereu apărea ceva: o hârtie lipsă, o semnătură uitată, o vizită inopinată la domiciliu când eram la muncă.

Într-o zi, după aproape doi ani de la despărțire, am primit o scrisoare: „Ilinca urmează să fie dată spre adopție.” Am simțit că mi se rupe sufletul. M-am dus la Direcție și am cerut să vorbesc cu doamna Popescu, asistenta socială.

— Doamnă Popescu, vă rog! E copilul meu! Am făcut tot ce mi-ați cerut! De ce nu pot să o iau acasă?

Ea m-a privit peste ochelari:
— Ana, știu că îți iubești fata. Dar trebuie să ne asigurăm că are un viitor stabil. Sunt niște proceduri…

— Proceduri?! Dar eu sunt mama ei! am țipat fără să-mi dau seama.

A oftat și mi-a întins un teanc de hârtii:
— Completează-le pe toate. Și adu-le până vineri.

Am alergat între serviciu și instituții, am stat la cozi interminabile pentru fiecare ștampilă. Într-o seară, când am ajuns acasă epuizată, mama mă aștepta pe hol.

— De ce nu renunți? Nu vezi că nu ai nicio șansă? Ilinca e bine acolo unde e…

— Nu pot să renunț! E copilul meu!

Am început să visez noaptea că Ilinca mă strigă dintr-o cameră albă, iar eu nu pot ajunge la ea. Mă trezeam plângând și mă rugam să mai am putere încă o zi.

Timpul trecea. Am reușit să obțin un apartament social și un loc de muncă mai bun ca operator la o fabrică de confecții. Am trimis poze cu camera Ilincăi: pat roz, jucării pe rafturi, perdele cu fluturași. Dar răspunsul era mereu același: „Dosarul este în analiză.”

Într-o zi de toamnă târzie, am primit un telefon:
— Bună ziua, doamna Ana? Sunt Camelia Dumitrescu de la Direcție. Vrem să vă anunțăm că Ilinca a fost vizitată de o familie care dorește să o adopte.

Am simțit cum mi se taie respirația.
— Nu puteți face asta! Eu sunt mama ei! am urlat în receptor.

— Aveți dreptul să contestați decizia în instanță…

Am alergat la avocatul din oficiu. Mi-a spus că șansele sunt mici: „Dacă nu ai avut grijă de ea atâta timp…”

— Nu pentru că nu am vrut! Pentru că nu m-au lăsat!

Procesul a durat luni întregi. În fiecare ședință, familia adoptivă — niște oameni din București — stătea în fața mea cu zâmbete politicoase. Eu tremuram pe bancă și mă rugam ca judecătoarea să vadă dincolo de dosare.

Într-o pauză, femeia care voia să-i fie mamă Ilincăi s-a apropiat de mine:
— Știu că vă e greu… Dar noi putem să-i oferim tot ce are nevoie.

— Eu sunt mama ei! Nu vreau decât să fiu lângă ea!

A plecat fără să spună nimic.

Când am ieșit din sala de judecată după ultima ședință, ploua mărunt. Mama mă aștepta pe treptele tribunalului.
— Hai acasă… Nu mai are rost.

— Nu vin nicăieri fără Ilinca!

Am câștigat procesul după aproape patru ani de luptă. Judecătoarea a spus că „legătura biologică și eforturile depuse” trebuie respectate. Când am mers s-o iau pe Ilinca de la centru, nu m-a recunoscut imediat. Avea opt ani și ochii ei mari mă priveau speriați.

— Tu ești mama mea? a întrebat încet.

Am îngenuncheat în fața ei și am plâns fără rușine.
— Da, iubita mea… Sunt mama ta.

Au trecut doi ani de atunci. Încercăm încă să ne regăsim una pe alta. Ilinca are coșmaruri uneori și mă întreabă dacă o voi părăsi vreodată. Munca mea e grea, banii sunt puțini, dar suntem împreună.

Uneori mă întreb: câți copii mai trăiesc azi aceeași dramă? Câte mame sunt judecate pentru greșeli făcute din disperare? Oare cât valorează dragostea unei mame în ochii unui sistem birocratic?