Umbra moștenirii: Lupta mea pentru viitorul fiului meu

— Nu ai dreptul să iei totul, Irina! Casa asta a fost a părinților lui Radu, nu doar a voastră! Vocea Luciei, cumnata mea, răsuna ascuțit în sufrageria rece, unde tablourile vechi păreau să asculte fiecare cuvânt. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, băiatul meu, se strângea speriat lângă mine. Încercam să-mi țin lacrimile în frâu, dar simțeam cum lumea mea se destramă cu fiecare reproș aruncat.

Nu trecuseră nici două luni de la moartea lui Radu. Încă îi simțeam mirosul pe pernă, încă îi auzeam pașii pe hol. Dar viața nu mă lăsa să plâng în liniște. Testamentul lăsat de el îmi dăduse mie și lui Vlad casa din Băneasa, terenul de la țară și o sumă de bani. Crezusem că asta ne va oferi siguranță. În schimb, a adus cu ea o avalanșă de ură și invidie.

— Lucia, nu vreau să mă cert cu tine. Tot ce fac e pentru Vlad. E copilul lui Radu, are dreptul la liniște! am spus încet, dar vocea mi s-a frânt la final.

— Liniște? Liniște o să ai când o să-ți iei bagajele și o să pleci! Tu nici măcar nu ești de-a noastră! Apoi s-a întors spre mama lui Radu, bătrâna doamnă Maria, care stătea cu ochii în pământ. — Mamă, spune-i tu! Nu poți lăsa totul pe mâna Irinei!

Mama lui Radu nu a spus nimic. Doar a oftat adânc și s-a ridicat încet, sprijinindu-se de baston. Am simțit atunci că sunt singură. Singură împotriva tuturor.

În zilele ce au urmat, Lucia a venit aproape zilnic. Ba cu un notar, ba cu un avocat, ba cu vorbe grele și amenințări voalate. Vlad nu mai dormea noaptea. Se trezea plângând și mă întreba dacă o să ne dea cineva afară din casă.

— Mami, unde o să mergem dacă ne iau casa? mă întreba cu ochii mari și umezi.

Îl strângeam la piept și îi promiteam că nu-l voi lăsa niciodată fără adăpost. Dar în sufletul meu se năștea o teamă pe care nu o mai simțisem niciodată: teama că nu voi putea să-l protejez.

Am început să caut ajutor. Am vorbit cu un avocat, domnul Popescu, care mi-a explicat că testamentul e clar și legal. Dar Lucia nu se lăsa. A început să răspândească zvonuri prin familie că l-aș fi manipulat pe Radu să-mi lase totul mie. Că nu merit nimic. Că Vlad nici măcar nu ar fi copilul lui Radu.

Într-o zi, am găsit un bilețel sub ușă: „Nu vei avea liniște până nu pleci.” Am simțit cum mi se taie picioarele. Am sunat la poliție, dar mi-au spus că fără dovezi clare nu pot face nimic.

Într-o seară ploioasă, când Vlad adormise greu după încă un coșmar, am primit un telefon de la sora mea, Alina.

— Irina, vino la noi câteva zile. Nu poți sta acolo singură cu Vlad. Lucia e nebună de gelozie și răutate!

— Nu pot pleca… Dacă plec, vor spune că am abandonat casa și vor încerca să o ia. Trebuie să rămân aici pentru Vlad.

— Atunci lasă-mă să vin eu la tine! vocea Alinei era hotărâtă.

A doua zi dimineață, Alina era la ușă cu două sacoșe de cumpărături și un zâmbet cald. Prezența ei mi-a dat curaj. Împreună am început să facem ordine prin acte, să punem la punct tot ce ținea de moștenire. Dar Lucia nu s-a oprit.

Într-o duminică dimineață, când pregăteam micul dejun pentru Vlad, Lucia a venit din nou. De data asta nu era singură: îl adusese pe fratele ei mai mare, Dorel, un bărbat masiv cu privire tăioasă.

— Irina, ai două variante: ori ne dai partea noastră din casă și teren, ori te dăm în judecată pentru fals în acte!

Am simțit cum mi se strânge inima. Vlad s-a ascuns după mine.

— Nu vă pot da nimic din ceea ce nu vă aparține! Dacă vreți să mergeți în instanță, mergeți! Dar vă rog… vă rog să-l lăsați pe Vlad în pace!

Dorel a râs scurt:

— Copilul ăsta n-are nicio vină că tu ai pus mâna pe averea lui frate-miu!

După ce au plecat, am plâns în hohote. Alina m-a ținut în brațe și mi-a șoptit:

— Nu ești singură! O să luptăm până la capăt!

Lunile au trecut greu. Procesele s-au ținut lanț. Am cheltuit bani pe avocați, am pierdut nopți întregi de nesomn. Vlad a început să facă terapie pentru anxietate. Îl vedeam cum se uită speriat la fiecare mașină care oprea în fața casei.

Într-o zi, după o ședință la tribunal unde judecătoarea a confirmat valabilitatea testamentului, Lucia a venit la mine pe stradă.

— Să nu crezi că ai câștigat! O să-ți fac viața un coșmar!

Am privit-o în ochi pentru prima dată fără teamă:

— Poate că nu voi avea niciodată liniște… Dar Vlad va avea mereu mama lângă el!

Acum, după aproape doi ani de la moartea lui Radu, încă trăiesc cu frica zilei de mâine. Dar am învățat că dragostea pentru copilul meu e mai puternică decât orice ură sau invidie. M-am schimbat: sunt mai puternică, mai hotărâtă.

Uneori mă întreb: oare cât de departe pot merge oamenii pentru bani? Și cât de mult trebuie să lupți ca să-ți aperi familia? Voi ce ați face în locul meu?