Umbra neîncrederii: Când sângele nu mai e destul

— Nu mai pot să tac, Maria! Trebuie să spun ce mă apasă, a izbucnit Ilie, socrul meu, într-o dimineață de noiembrie, când aburii cafelei încă pluteau deasupra mesei din bucătărie. M-am oprit din amestecat zahărul în ceașcă și am simțit cum mi se strânge stomacul. Soțul meu, Vlad, ridicase deja privirea din ziar, iar fiul nostru, Radu, se juca neatent cu o mașinuță pe covor.

— Ce s-a întâmplat, tată? a întrebat Vlad, încercând să-și păstreze calmul.

Ilie a oftat adânc și a privit pe fereastră, ca și cum ar fi căutat răspunsuri în norii cenușii. — Nu pot să nu observ… Radu nu seamănă deloc cu tine. Nici cu tine, Maria. Și lumea vorbește… Oare ești tu sigur că el e fiul tău?

Cuvintele lui au căzut ca o secure între noi. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de furie și rușine. Vlad a rămas mut, cu ochii mari, iar Radu s-a oprit din joacă și ne-a privit nedumerit.

— Cum poți să spui așa ceva? am șoptit eu, abia stăpânindu-mi lacrimile. După tot ce am trecut împreună…

Ilie nu s-a lăsat înduplecat. — Nu vreau să vă rănesc, dar nu pot trăi cu îndoiala asta. Poate ar trebui să faceți un test… Să știți sigur.

În acea clipă, ceva s-a rupt în mine. Am simțit cum fiecare privire a lui Vlad devine o interogație mută, cum fiecare gest al meu e analizat. În zilele ce au urmat, casa noastră s-a umplut de tăceri grele și conversații întrerupte. Vlad nu mai era același; mă privea altfel, iar eu mă simțeam vinovată fără să fi greșit cu nimic.

Mama mea m-a sunat într-o seară. — Ce se întâmplă la voi? Am auzit că Ilie a spus niște prostii la birt…

— Nu știu ce să fac, mamă. Vlad nu mai vorbește cu mine. Parcă nu mai suntem o familie.

— Trebuie să luptați pentru voi! Să nu lași pe nimeni să vă destrame!

Dar era greu. Foarte greu. Într-o noapte, l-am găsit pe Vlad în sufragerie, privind vechi poze cu el copil.

— Chiar crezi ce spune tata? am întrebat eu tremurând.

— Nu știu ce să cred… Radu nu seamănă cu mine. Și… tu ai fost mereu atât de apropiată de Mihai…

Mihai fusese colegul meu de facultate și prieten de familie. Am simțit cum mă sufoc.

— Vlad, nu există nimic între mine și Mihai! Radu e fiul tău! Cum poți să mă bănuiești?

— Nu te bănuiesc… dar nu pot să nu mă întreb. Îmi pare rău…

A doua zi, Vlad a venit acasă cu un plic de la o clinică privată.

— Hai să facem testul. Să terminăm odată cu asta.

Am acceptat, deși mă durea până în adâncul sufletului. În săptămânile care au urmat, am trăit ca niște străini sub același acoperiș. Radu simțea tensiunea și devenise retras; nu mai râdea ca înainte.

Într-o seară, l-am găsit plângând sub masă.

— Mami, de ce nu mă mai iubește tati?

Mi s-a rupt inima. L-am strâns la piept și i-am promis că totul va fi bine. Dar nici eu nu mai credeam în promisiunile mele.

Rezultatul testului a venit într-o zi ploioasă de decembrie. Vlad l-a deschis tremurând și a citit în șoaptă: „Compatibilitate genetică: 99,99%”.

A izbucnit în lacrimi și m-a îmbrățișat strâns.

— Iartă-mă! Iartă-mă pentru tot!

Dar rana era deja adâncă. Ilie a încercat să-și ceară scuze, dar eu nu mai puteam uita privirile pline de suspiciune, vorbele grele și nopțile nedormite.

Familia noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Chiar dacă adevărul a ieșit la iveală, ceva s-a pierdut pe drum: încrederea aceea oarbă care ne ținea împreună.

Uneori mă întreb: oare cât de ușor se poate destrăma o familie din cauza unei simple suspiciuni? Și dacă sângele nu e destul pentru a ține oamenii aproape… ce ne mai rămâne?