Umbra Preferinței: Povestea Unei Mame Între Două Lumi

— De ce nu pot și eu să primesc o păpușă nouă, mami? vocea Marei mi-a sfâșiat liniștea serii, în timp ce David, fratele ei vitreg, își desfăcea cu entuziasm mașinuța primită de la bunicii lui din partea tatălui. Eram în sufragerie, cu lumina caldă a lămpii aruncând umbre pe pereți, iar Mara stătea pe covor, cu ochii mari și umezi, privind la bucuria fratelui ei. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când se întâmpla asta.

Mă numesc Ana și am doi copii: Mara, din prima mea căsnicie cu Radu, și David, băiatul meu cu Vlad. Am crezut că iubirea mea va fi puntea dintre ei, dar realitatea s-a dovedit mai complicată. Familia lui Vlad are o tradiție veche: la fiecare sărbătoare, nepotul cel mic primește daruri speciale, „ca să-i poarte noroc casei”. Pentru Mara nu era niciodată nimic. La început am încercat să nu dau importanță, spunându-mi că sunt doar gesturi fără răutate. Dar Mara a început să se retragă tot mai mult în sine.

Într-o seară de iarnă, după ce bunica lui David i-a adus un pulover tricotat manual și o cutie cu bomboane scumpe, Mara s-a ascuns în camera ei. Am găsit-o plângând în pernă. „Nu mă iubește nimeni aici”, mi-a spus printre sughițuri. M-am simțit neputincioasă și vinovată. Cum puteam să-i explic unui copil de zece ani că nu e vina ei? Că uneori adulții pot fi nedrepți fără să-și dea seama?

Am încercat să vorbesc cu Vlad. „Ana, nu e nimic personal. Mama doar ține la sângele ei”, mi-a spus el, evitându-mi privirea. „Și Mara e copilul meu acum”, am insistat eu. „Nu pot să stau și să privesc cum suferă.” Vlad a oftat adânc: „Nu vreau scandal în familie. O să treacă.”

Dar nu a trecut. La ziua lui David, Mara a stat retrasă într-un colț, privind cum toți adulții îl felicitau pe fratele ei și îi aduceau cadouri. Niciun gest pentru ea. Seara, după ce invitații au plecat, Mara mi-a spus: „Mami, dacă aș fi băiat sau dacă aș fi copilul lui Vlad, crezi că m-ar iubi și pe mine?” M-am prăbușit lângă ea și am plâns împreună.

Într-o zi am decis că nu mai pot continua așa. Am invitat-o pe mama lui Vlad la o cafea. Am tremurat tot timpul cât i-am vorbit despre cât de mult o doare pe Mara lipsa de atenție și cum se simte exclusă. S-a uitat la mine lung, apoi a spus: „Ana dragă, nu m-am gândit niciodată că fetița suferă din cauza asta. Pentru noi așa s-a făcut mereu… Dar dacă spui că îi face rău…”

A doua zi, bunica a venit cu o carte frumos împachetată pentru Mara. Nu era mult, dar era un început. Mara a zâmbit timid și a spus „mulțumesc”, iar eu am simțit că poate există speranță.

Dar lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte. Vlad era tot mai iritat de discuțiile despre „favoritism”. „De ce trebuie să schimbăm totul? Așa e tradiția!”, ridica tonul uneori. Eu îi răspundeam calm: „Tradițiile care rănesc nu sunt bune pentru nimeni.”

Într-o duminică, la masa de prânz, Mara a prins curaj și a întrebat: „Buni, tu mă iubești și pe mine?” S-a lăsat o liniște grea. Bunica s-a ridicat și a venit lângă ea: „Draga mea, poate nu ți-am arătat destul… Dar vreau să încerc.”

Au urmat luni de încercări stângace: mici cadouri pentru amândoi copiii, ieșiri împreună la cofetărie, povești citite seara. David era uneori gelos – „De ce primește și Mara?” – dar am stat de vorbă cu el despre ce înseamnă să fii familie.

Radu, tatăl Marei, a venit într-o zi la mine: „Ana, sper că nu o pierdem pe Mara printre tradițiile altora.” M-a durut adevărul din cuvintele lui. Am promis că voi lupta pentru ea.

Au trecut doi ani de atunci. Nu e totul perfect – uneori bunica uită sau cade în vechile obiceiuri – dar Mara nu mai plânge noaptea. A învățat să spună ce simte și știe că are dreptul la iubire egală.

Uneori mă întreb dacă am făcut destul sau dacă rana aceea va rămâne mereu acolo, ascunsă sub zâmbete și gesturi mici de împăcare.

Oare câți copii din România trăiesc în umbra preferințelor? Oare câți părinți au curajul să schimbe tradițiile care dor? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?