Umbra sacrificiului: Povestea unei bunici uitate

— Mamaie, unde mi-e ghiozdanul? strigă Ilinca din hol, în timp ce eu încercam să nu vărs ceaiul fierbinte pe care abia îl turnasem în cană. Era a treia oară săptămâna asta când uitase unde și-a pus lucrurile. Mă uit la ceas: 6:55. Încă cinci minute și trebuie să-i trezesc și pe Vlad și pe Maria, să le pregătesc pachețelul pentru școală, să verific dacă au temele făcute.

Nu așa îmi imaginam bătrânețea. Când am ieșit la pensie, visam la dimineți leneșe pe balconul micuțului meu apartament din Ploiești, cu o carte bună și ceai cu lămâie. Visam la excursii scurte la munte cu prietenele mele, la seri liniștite cu filme vechi și la plimbări lungi prin parc. Dar viața a avut alte planuri pentru mine.

Totul a început când fiica mea, Raluca, a rămas fără bonă. Soțul ei, Mihai, lucra mult peste program, iar ea abia se descurca cu serviciul și copiii. „Mamă, nu știu ce m-aș face fără tine”, mi-a spus într-o seară, cu ochii în lacrimi. M-am simțit importantă, utilă. Am acceptat imediat să mă mut la ei „temporar”, să-i ajut până găsesc altă soluție.

Au trecut trei luni de atunci. Nici vorbă de bonă nouă. Între timp, „temporarul” a devenit permanent. Mi-am lăsat apartamentul gol și am început să-mi trăiesc viața după programul nepoților: trezire la șapte, mic dejun, dus la școală, cumpărături, gătit, spălat, teme, joacă, povești de noapte bună. Seara, când Raluca și Mihai veneau acasă, eu eram deja epuizată.

La început am crezut că fac bine. Îmi iubeam nepoții și mă bucuram să fiu aproape de ei. Dar încet-încet am început să simt că nu mai am viața mea. Prietenele mele mă sunau tot mai rar; nu mai aveam timp să ies cu ele. Cărțile stăteau prăfuite pe noptieră. Balconul meu era pustiu.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am încercat să vorbesc cu Raluca.
— Mamă, simt că nu mai am timp pentru mine deloc… Poate ar trebui să mai găsiți o bonă sau să vă mai luați o zi liberă pe săptămână…
Ea m-a privit mirată.
— Dar mamă, tu oricum ești acasă! Și copiii te iubesc! Nu înțeleg de ce te plângi…

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să par nerecunoscătoare sau egoistă. Dar nici nu voiam să fiu invizibilă.

A doua zi dimineață, Vlad a vărsat laptele pe covor și a început să plângă. Maria s-a certat cu Ilinca pentru telecomandă. Eu am ridicat vocea fără să vreau:
— Ajunge! Nu mai pot! Sunt obosită!
Copiii s-au uitat la mine speriați. M-am simțit vinovată imediat.

Seara, Mihai a venit acasă și m-a întrebat:
— Ce s-a întâmplat azi? Copiii au zis că ai țipat la ei.
Am încercat să-i explic cât de greu îmi este uneori.
— Știi… și eu am avut o mamă care m-a ajutat când eram mic — mi-a spus el — dar niciodată nu s-a plâns.

M-am simțit ca o povară. Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar exagerez. Poate că așa trebuie să fie bătrânețea: să te sacrifici pentru familie fără să ceri nimic în schimb.

Într-o duminică dimineață, am primit un mesaj de la prietena mea, Dorina: „Nu vii la cafea? Ne e dor de tine!” Am privit lung telefonul. Mi-era dor de ele, de discuțiile noastre despre orice altceva decât teme și pachețele pentru școală.

Am ieșit pe balconul lor mic și am privit orașul. M-am întrebat: când am încetat să mai fiu eu însămi? Când am devenit doar „bunica” care rezolvă tot?

În acea zi am decis să vorbesc din nou cu Raluca și Mihai.
— Vreau să mă întorc acasă măcar două zile pe săptămână. Am nevoie de timp pentru mine. Nu pot continua așa la nesfârșit.
Raluca a oftat adânc:
— Mamă… nu știu cum ne vom descurca fără tine.
— Veți găsi o soluție — i-am spus — așa cum am găsit și eu când eram tânără mamă.

A fost greu. Au fost supărați pe mine câteva zile. Copiii au plâns când au aflat că nu voi mai fi mereu acolo. Dar încet-încet au început să se descurce singuri. Au găsit o bonă part-time. Eu am început din nou să ies cu Dorina și celelalte prietene la cafea, am citit câteva cărți bune și chiar am făcut o excursie scurtă la Sinaia.

Uneori mă simt vinovată că nu sunt mereu acolo pentru nepoți. Alteori mă bucur că mi-am regăsit echilibrul.

Mă întreb adesea: De ce e atât de greu să spui „ajunge” atunci când toată lumea se bazează pe tine? Oare câte bunici din România trăiesc aceeași poveste ca mine?