Umbra Tatălui – Povestea unei familii din România anilor ’90

— Radu, vino repede! Poliția e la ușă!

Vocea mamei a spart liniștea serii ca o lovitură de ciocan. Am coborât scările în fugă, cu inima bubuindu-mi în piept. În hol, doi bărbați în uniformă îl țineau pe tata de brațe. Mama plângea, iar sora mea, Irina, se ascunsese după ușa bucătăriei.

— Domnule Ion Popescu, sunteți arestat pentru fapte de corupție! a spus unul dintre polițiști, cu o voce rece.

Tata nu a spus nimic. S-a uitat la mine cu ochii goi, apoi și-a plecat capul. În câteva minute, totul s-a terminat. Ușa s-a trântit, iar liniștea s-a așternut peste casa noastră ca o pătură grea.

Aveam 17 ani și nu înțelegeam nimic. Tata fusese mereu un om respectat în orașul nostru mic din Moldova. Lucra la primărie și toată lumea îl saluta pe stradă. Acum, dintr-odată, eram „băiatul coruptului”.

A doua zi la liceu, privirile colegilor mă ardeau. Unii șușoteau, alții râdeau pe sub mustață. Profesorul de matematică, domnul Vasilescu, m-a chemat la sfârșitul orei.

— Radu, știu că treci printr-o perioadă dificilă. Dacă ai nevoie de ajutor la școală sau acasă, spune-mi.

Am dat din cap fără să spun nimic. Nu voiam milă. Voiam doar să dispar.

Seara, mama stătea la masă cu ochii roșii de plâns. Irina nu mai vorbea cu nimeni. Facturile se adunau pe frigider, iar frigul pătrundea prin ferestrele vechi.

— Nu avem bani nici de pâine… a șoptit mama într-o seară.

Am început să caut de lucru. Am găsit la un magazin alimentar din cartier. Patronul, nea Gică, m-a primit fără prea multe întrebări.

— Băiete, știu ce s-a întâmplat cu tată-tău. Dar nu toți suntem la fel ca lumea asta rea. Dacă muncești cinstit, ai loc aici.

Am muncit din greu. Cărând lăzi, făcând curat, suportând glumele proaste ale clienților:

— Să nu furi și tu ca tac-tu!

M-am obișnuit cu rușinea. Dar cel mai greu era acasă. Mama se închidea în ea însăși, iar Irina a început să lipsească de la școală. Într-o zi am găsit-o plângând pe banca din fața blocului.

— Nu mai pot, Radu! Toți râd de mine… Nu vreau să mai merg la școală!

Am luat-o în brațe și am plâns amândoi. Pentru prima dată după mult timp.

Tata a stat în arest aproape un an. În tot acest timp nu ne-a scris niciodată. Mama mergea uneori la el cu pachetul, dar se întorcea mereu mai tristă.

Într-o zi de primăvară, l-am văzut pe tata venind pe aleea blocului. Era slab, cu barba crescută și ochii adânciți în orbite. S-a oprit în fața noastră și a încercat să zâmbească.

— Am greșit… Știu că v-am făcut rău. Dar vreau să încerc să repar ce se mai poate.

Mama s-a uitat la el fără să spună nimic. Irina a fugit în cameră și a trântit ușa. Eu am rămas pe loc, cu pumnii strânși.

— De ce ai făcut asta? De ce ai riscat totul pentru bani?

Tata a oftat adânc.

— Am vrut să vă ofer o viață mai bună… Dar am pierdut totul.

Au urmat luni grele. Tata nu și-a mai găsit de lucru. Oamenii îl ocoleau pe stradă. Mama a început să lucreze ca femeie de serviciu la școală. Eu am continuat să muncesc la magazin și să merg la liceu.

Într-o seară, l-am găsit pe tata stând singur pe balcon.

— Radu… crezi că mă vei putea ierta vreodată?

Nu am știut ce să-i răspund atunci. Poate că nici acum nu știu.

Anii au trecut greu peste noi. Irina a reușit să termine liceul și a plecat la facultate în Iași. Eu am rămas acasă să am grijă de mama și tata. Am terminat liceul cu greu și m-am angajat ca mecanic auto.

Oamenii au uitat încet-încet scandalul, dar noi nu am uitat niciodată rușinea și durerea trăite.

Acum, după atâția ani, mă întreb: oare cât valorează onoarea unei familii? Merită să sacrifici totul pentru bani? Sau poate că iertarea e singura cale prin care putem merge mai departe?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi putut ierta?