Umbra trecutului: Povestea Anei din Pitești

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! Cum ai putut să-mi ascunzi atâția ani? Glasul meu tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. În sufrageria mică, cu miros de cozonac și portocale, liniștea s-a spart ca un pahar scăpat pe gresie. Mama, cu ochii umezi, încerca să mă liniștească, dar nu mai simțeam decât un gol imens în piept. Vlad stătea în fața mea, cu privirea în pământ, incapabil să rostească vreun cuvânt.

Totul a început cu o scrisoare găsită întâmplător printre hârtiile lui Vlad. Nu eram genul gelos, dar ceva în felul în care își ascundea telefonul și pleca tot mai des la „serviciu” mă făcuse să devin suspicioasă. Scrisoarea era de la o femeie pe nume Irina. Cuvintele ei erau pline de dor și promisiuni. Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Am așteptat să vină acasă și l-am confruntat direct, fără ocolișuri.

— Ana, nu e ceea ce crezi… a încercat el să spună, dar vocea i s-a frânt.

— Atunci ce e? Spune-mi tu! Am ridicat tonul fără să-mi dau seama. Fetița noastră, Mara, a intrat speriată în cameră și s-a agățat de piciorul meu.

— Mami, de ce plângi?

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o tare la piept. Pentru ea trebuia să fiu puternică. Pentru ea nu aveam voie să mă las doborâtă.

În zilele care au urmat, am aflat tot adevărul: Vlad avea o relație paralelă de aproape doi ani. Irina era colega lui de la birou, iar relația lor nu era doar o aventură trecătoare. Simțeam că fiecare clipă petrecută împreună fusese o minciună. Mama mi-a spus să-l iert, că „toți bărbații greșesc”, dar eu nu puteam accepta trădarea.

— Ana, gândește-te la Mara! Nu-i distruge copilului familia pentru o greșeală! m-a rugat mama într-o seară.

— Dar eu? Eu ce fac cu sufletul meu? Cine mă adună pe mine de pe jos? am izbucnit printre lacrimi.

Tata nu a spus nimic. S-a retras în camera lui și a închis ușa încet. Întotdeauna a evitat conflictele. M-am simțit singură împotriva tuturor.

Vlad a încercat să repare lucrurile. Mi-a adus flori, mi-a scris bilețele, mi-a promis că totul s-a terminat cu Irina. Dar nu mai puteam avea încredere. Fiecare gest al lui mi se părea fals. Mara mă întreba mereu de ce tata doarme pe canapea și de ce nu mai mergem împreună la bunici.

Într-o zi, am decis să merg la Irina. Voiam să-i văd ochii când îi spun că știu totul. Am găsit-o la birou, într-o rochie roșie, cu zâmbetul pe buze.

— Ana, nu vreau să-ți stric familia… Vlad te iubește pe tine, dar nu poate renunța la mine, mi-a spus ea fără pic de remușcare.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe hol și am plâns ca un copil. În acea zi am știut că trebuie să aleg: să rămân într-o relație toxică sau să-mi recâștig demnitatea.

Am început să caut un apartament mic pentru mine și Mara. Mama s-a supărat rău când i-am spus că vreau să divorțez.

— O să râdă lumea de tine! Ce-o să zică vecinii? m-a certat ea.

— Să zică ce vor! Eu nu mai pot trăi așa!

Am găsit un apartament cu două camere la marginea Piteștiului. Nu aveam bani mulți, dar am simțit pentru prima dată libertatea. Mara era speriată la început, dar am încercat să-i fac camera cât mai veselă: am lipit steluțe fosforescente pe tavan și i-am cumpărat o lampă cu unicorn.

Primele luni au fost grele. M-am angajat ca vânzătoare la un magazin alimentar din cartier. Salariul era mic, dar măcar aveam liniște. Vlad venea uneori să o vadă pe Mara și încerca mereu să mă convingă să ne împăcăm.

— Ana, hai acasă! O să fie altfel, promit!

— Nu mai cred în promisiuni, Vlad! Poate că tu ai nevoie de două femei ca să fii fericit, dar eu vreau doar liniște!

Mara a început școala și s-a adaptat greu. Îmi spunea uneori că îi e dor de tata și că vrea „să fim iar toți trei”. Mă durea sufletul când o vedeam tristă, dar știam că nu pot trăi doar pentru aparențe.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Mara, m-am uitat lung pe geam la luminile orașului. Mi-am dat seama că nu sunt singura femeie care trece prin asta. Câte dintre noi nu ne sacrificăm fericirea doar ca „să nu râdă lumea”? Câte dintre noi nu ne pierdem pe noi înșine încercând să salvăm ceva ce nu mai poate fi salvat?

Acum, după doi ani, încă mai doare uneori. Dar am învățat să mă iubesc din nou și să fiu mândră de drumul meu. Am prietene noi, am început să pictez și simt că viața mea are din nou culoare.

Mă întreb adesea: oare câte femei ar avea curajul să aleagă demnitatea în locul aparențelor? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?