Umbra Trecutului: Povestea unei Mame Rămase Singure

— Mamă, nu mai pot. Am și eu viața mea, familia mea. Nu pot să vin în fiecare zi la tine!
Cuvintele Irinei au căzut ca o ploaie rece peste sufletul meu. Stătea în picioare, lângă ușă, cu geanta pe umăr și privirea pierdută undeva departe, evitând să mă privească în ochi. Eu, așezată pe marginea patului, cu mâinile tremurânde strângând colțul unei batiste vechi, simțeam cum inima mi se strânge.

— Dar Irina, nu-ți cer să vii zilnic… doar să stăm puțin de vorbă, să bem o cafea împreună.
— Mamă, am copii, am serviciu, am atâtea pe cap! Nu înțelegi că nu mai sunt copilul tău care are nevoie de tine? Acum tu ai nevoie de mine și eu nu pot să-ți ofer tot timpul meu!

A trântit ușa și a plecat. Am rămas singură în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei, cu pereții care păstrează încă ecoul râsetelor din copilăria ei. M-am ridicat încet și am privit pe fereastră la copacii goi de toamnă. Mi-am amintit de zilele când o țineam de mână pe Irina și mergeam împreună în parc, când îi făceam clătite și îi citeam povești seara. Atunci eram tot universul ei.

Soțul meu, Gheorghe, a murit acum opt ani. De atunci, Irina a fost singura mea alinare. Dar viața ei s-a schimbat: s-a căsătorit cu Radu, au doi copii frumoși și o casă la marginea Bucureștiului. O înțeleg, dar nu pot să nu simt că m-a abandonat.

În fiecare dimineață mă trezesc devreme, fac cafeaua pentru două persoane din obișnuință și pun două cești pe masă. Poate azi vine Irina. Poate azi își va face timp pentru mine. Dar telefonul nu sună. Zilele trec una după alta, la fel de goale.

Vecina mea, tanti Viorica, mă sună uneori să mă întrebe dacă vreau să mergem la piață împreună. Îi spun mereu că nu am chef. Nu vreau să mă vadă nimeni așa, bătrână și tristă. În tinerețe eram mereu veselă, mereu cu zâmbetul pe buze. Acum simt că nu mai am pentru cine.

Într-o zi, am decis să-i fac o vizită Irinei fără să o anunț. Am luat tramvaiul până la capăt de linie și apoi am mers pe jos până la casa ei. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis nepotul meu cel mic, Vlad.

— Bunica! Ce bine că ai venit!
— Bună, puiule! E mama acasă?
— Da, dar e ocupată cu ceva la calculator…

Am intrat timid în sufragerie. Irina era la laptop, cu telefonul la ureche.

— Mamă, te rog… Nu acum! Am o ședință importantă!

Am rămas stingheră în hol, cu plasa de prăjituri în mână. Vlad m-a tras de mână spre camera lui să-mi arate un desen. M-am prefăcut interesată, dar gândul îmi era la Irina. După o oră am plecat fără să apuc să vorbim.

Seara aceea am plâns ca un copil. M-am întrebat dacă am fost o mamă prea posesivă sau dacă am greșit undeva pe drum. Poate că i-am cerut prea mult. Poate că nu i-am dat destul spațiu să crească.

Într-o duminică, am încercat să-i spun ce simt.

— Irina, știu că ai viața ta și nu vreau să te împovărez… Dar mi-e dor de tine. Mi-e dor să fim împreună ca înainte.

Ea a oftat adânc.

— Mamă… Nu vreau să te rănesc, dar trebuie să înțelegi că nu mai pot fi mereu lângă tine. Și eu sunt obosită… Și eu am nevoie de timp pentru mine.

Am tăcut. Am simțit cum distanța dintre noi crește cu fiecare cuvânt nerostit.

Au trecut luni întregi în care ne-am văzut doar de sărbători sau când avea nevoie de ajutor cu copiii. În rest, tăcere. Prietenele mele din bloc au început să plece una câte una: unele la copii în străinătate, altele la azil sau… mai rău.

Într-o seară friguroasă de iarnă, m-am trezit cu dureri mari în piept. Am sunat-o pe Irina speriată.

— Mamă… e târziu… Nu pot veni acum! Sun la salvare pentru tine!

Ambulanța a venit repede și m-au dus la spital. Am stat trei zile internată fără ca nimeni din familie să mă viziteze. Doar asistentele veneau din când în când să mă întrebe dacă am nevoie de ceva.

Când m-am întors acasă, apartamentul mi s-a părut mai gol ca niciodată. Am început să vorbesc singură cu fotografiile vechi de pe rafturi: cu Gheorghe zâmbind larg la nunta noastră, cu Irina micuță ținându-mă strâns de mână.

Într-o zi mi-am făcut curaj și am sunat-o din nou pe Irina.

— Mamă… Nu știu ce vrei de la mine! Ți-am spus că nu pot fi mereu acolo! Poate ar trebui să-ți găsești ceva de făcut… Să mergi la clubul pensionarilor sau ceva…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu nu voiam decât puțină atenție, puțină dragoste din partea ei.

De atunci nu am mai sunat-o decât rar. Îmi petrec zilele citind scrisori vechi sau uitându-mă la televizor fără să fiu atentă la ce se întâmplă pe ecran.

Mă întreb adesea: oare așa e firesc? Să-ți crești copilul cu toată dragostea din lume și apoi să rămâi singur? Oare copiii noștri chiar nu mai au nevoie de noi sau pur și simplu uităm unii de alții pe drum?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi cum vedeți relația dintre părinți și copii când anii trec și fiecare are viața lui? E vina noastră că ne simțim abandonați sau e doar cursul firesc al vieții?