Umbra unei mame: Povestea mea cu Victoria

— Nu mai ai nimic de spus? Ai de gând să stai acolo, ca o statuie, și să mă privești? vocea mamei mele, Victoria, răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ceai amar. Mâinile îi tremurau ușor pe cana de porțelan, dar privirea îi era la fel de tăioasă ca întotdeauna. Avea 76 de ani, dar încă reușea să mă facă să mă simt ca o fetiță vinovată.

Am inspirat adânc, încercând să-mi adun curajul. — Mamă, nu e chiar atât de simplu. Nu pot să uit tot ce a fost…

— Ce-a fost? Ce-a fost? Să nu-mi spui că iar începi cu prostiile alea despre copilărie! Am crescut într-o vreme grea, n-am avut timp de mofturi. Acum sunt bătrână, ai obligația să mă ajuți. Restul nu mai contează.

Acele cuvinte m-au lovit mai tare decât orice palmă. Nu era prima dată când discuția noastră ajungea aici. De fiecare dată când avea nevoie de ceva — bani pentru medicamente, cineva care să-i plătească facturile sau doar companie — trecutul devenea brusc irelevant pentru ea. Pentru mine însă, fiecare amintire era vie: serile în care plângeam singură în cameră, încercând să-i atrag atenția cu un desen sau o poezie, doar ca să primesc un oftat sau o critică aspră.

Tatăl meu a murit devreme, iar mama a rămas singură cu mine și fratele meu mai mic, Radu. El a fost mereu favoritul ei — băiatul care nu greșea niciodată, cel care primea zâmbete și mângâieri rare. Eu eram fata care trebuia să fie „puternică”, „responsabilă”, „să nu deranjeze”. Am crescut cu senzația că nu sunt suficientă, că orice aș face nu voi primi niciodată dragostea ei.

Anii au trecut, iar eu am încercat să-mi construiesc propria viață. M-am mutat la București, am terminat facultatea de Litere și am devenit profesoară. Am avut relații eșuate, mereu cu bărbați distanți sau indisponibili emoțional — parcă repetam același tipar pe care îl învățasem acasă. Prietenele mele mă întrebau adesea: „De ce nu poți să o lași în urmă? De ce te mai consumi?” Dar cum poți să lași în urmă o rană care sângerează mereu?

Acum, la 43 de ani, mă găseam din nou în bucătăria copilăriei mele, privind-o pe Victoria cum își joacă rolul de victimă. Radu era plecat în Germania de ani buni și rareori suna. Toată povara căzuse pe umerii mei.

— Nu vreau să mă certăm iar, am spus încet. Dar mă doare că niciodată nu ai recunoscut cât rău mi-ai făcut.

Victoria a ridicat din umeri, cu un aer obosit: — Toți copiii cred că părinții le-au greșit cu ceva. Asta e moda acum. Dar eu te-am crescut cum am știut mai bine.

— Poate… dar niciodată nu mi-ai spus că mă iubești.

S-a uitat la mine lung, apoi a oftat: — Dragostea nu se spune, se arată. Ți-am pus mâncare pe masă, te-am trimis la școală…

— Dar nu m-ai îmbrățișat niciodată! am izbucnit eu. Niciodată nu m-ai întrebat dacă sunt fericită!

Pentru prima dată am văzut o umbră de regret în ochii ei. Sau poate era doar oboseala bătrâneții? S-a ridicat încet și s-a dus la geam, privind afară la ploaia mocănească ce bătea în sticla murdară.

— Poate că n-am știut cum… a murmurat ea. Mama mea n-a făcut-o niciodată cu mine.

M-am simțit sfâșiată între compasiune și furie. O parte din mine voia să o ia în brațe, să-i spună că totul va fi bine. Cealaltă parte voia să fugă și să nu se mai întoarcă niciodată.

În zilele următoare am continuat să vin la ea — îi făceam cumpărături, îi aduceam medicamentele, îi plăteam facturile online. Dar fiecare gest era însoțit de un nod în gât și o întrebare nespusă: oare chiar merit asta? Oare e datoria mea să uit totul doar pentru că e bătrână?

Radu a sunat într-o seară. — Tu chiar stai acolo cu ea? Eu n-aș putea…

— Cineva trebuie s-o facă, i-am răspuns sec.

— Dar tu? Tu când ai grijă de tine?

Nu am știut ce să-i spun. M-am uitat la mâinile mele crăpate de frig și detergent și m-am întrebat dacă vreodată voi fi capabilă să mă pun pe primul loc.

Într-o duminică dimineață, când îi pregăteam ceaiul, Victoria m-a privit lung și a spus: — Știi… poate că n-am fost cea mai bună mamă. Dar acum chiar am nevoie de tine.

Am simțit lacrimile urcându-mi în ochi. — Și eu am avut nevoie de tine… toată viața.

A tăcut mult timp. Apoi a întins mâna spre mine — stângaci, ca și cum ar fi făcut un gest străin. I-am prins mâna și am simțit cât de fragilă e pielea ei.

Poate că nu vom reuși niciodată să ne vindecăm complet. Poate că unele răni rămân deschise toată viața. Dar pentru prima dată am simțit că pot respira fără povara trecutului apăsându-mă atât de tare.

Mă întreb: câți dintre noi tragem după noi umbrele părinților noștri? Câți reușim să ne iertăm fără să ne pierdem pe noi înșine?