Umbra unui secret: Jurnalul mamei mele

— De ce nu mă poți iubi și pe mine la fel ca pe Macarie și pe Cătălina? am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mama își aranja tăcută farfuriile în dulap. Mâinile ei s-au oprit pentru o clipă, dar nu s-a întors spre mine. A oftat adânc, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar s-a răzgândit. Apoi a continuat să-și vadă de treabă, lăsându-mă cu întrebarea atârnată între noi ca o funie groasă de care nu aveam curaj să trag.

Așa a fost mereu: eu, Ana, copilul mijlociu, mereu la marginea tabloului de familie. Macarie, fratele meu mai mare, era mândria mamei – olimpic la matematică, băiatul care nu ridica niciodată tonul. Cătălina, mezina, era răsfățata casei, cu zâmbetul ei larg și părul blond ca grâul copt. Eu? Eram cea care nu se potrivea. Niciodată nu știam exact de ce. Poate pentru că eram mai tăcută, poate pentru că nu-mi plăcea să ies în evidență, poate pentru că aveam ochii verzi ai bunicii din partea tatălui, pe care mama nu o suporta.

Ani la rând am încercat să-i câștig dragostea: aduceam note bune acasă, o ajutam la bucătărie, îi făceam mici cadouri de ziua ei. Dar mereu simțeam acel zid invizibil între noi. Tata era singurul care mă mângâia pe păr și îmi spunea că sunt specială. Dar tata a murit când aveam paisprezece ani și atunci totul s-a schimbat. Mama s-a închis și mai tare în ea însăși, iar eu am rămas cu întrebările.

Într-o după-amiază ploioasă de aprilie, când făceam ordine în pod după mutarea Cătălinei la facultate, am găsit o cutie veche de pantofi legată cu o panglică albastră. În ea era un jurnal cu coperți roșii, ușor scorojite. Am recunoscut scrisul mamei din prima clipă: rotund, ordonat, cu literele „a” desenate ca niște inimioare mici. Am ezitat câteva minute. Știam că nu e corect să citesc ceva atât de personal, dar curiozitatea – sau poate disperarea – a fost mai puternică decât orice regulă.

Primele pagini erau despre zilele din tinerețe: cum l-a cunoscut pe tata la balul liceului din Ploiești, cum au fugit împreună la mare într-o vară nebună. Am zâmbit amar – nu-mi povestise niciodată nimic din toate astea. Apoi am ajuns la anul în care m-am născut eu. Și acolo am găsit adevărul care mi-a sfâșiat sufletul.

„Nu pot să mă uit la Ana fără să simt rușine și teamă”, scria mama într-o zi de noiembrie. „Nu e vina ei… Dar nu pot uita greșeala mea. În acea vară, când Gheorghe era plecat cu serviciul la București, am făcut cea mai mare prostie a vieții mele. M-am lăsat dusă de val și am cedat farmecului lui Radu… Nu știu dacă Ana e a lui Gheorghe sau a lui Radu. Și nu voi ști niciodată.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Am citit și recitit acele rânduri până când literele s-au amestecat cu lacrimile mele. Toată viața mea era o minciună? Eram eu copilul altui bărbat? De asta mă privea mama ca pe o străină? De asta nu reușeam niciodată să-i ajung la inimă?

Am coborât din pod cu jurnalul strâns la piept și m-am prăbușit pe canapea. Cătălina era plecată, Macarie lucra în Germania, iar mama era singură în bucătărie, privind absent pe geam la ploaia care bătea în sticlă.

— Mamă… trebuie să vorbim.

S-a întors încet spre mine și a văzut jurnalul în mâinile mele. Pentru prima dată în viață am văzut frică în ochii ei.

— L-ai citit?

Am dat din cap.

— De ce nu mi-ai spus niciodată? am întrebat printre lacrimi.

A venit lângă mine și s-a așezat greoi pe marginea canapelei.

— Pentru că mi-a fost rușine… Pentru că te-am iubit în felul meu, dar n-am putut niciodată să trec peste greșeala aceea. Tu ai fost mereu acolo să-mi amintești de ea.

— Dar eu ce vină am? Eu n-am cerut să mă nasc! am izbucnit.

A tăcut mult timp. Apoi a început să plângă încet, ca un copil pedepsit.

— Știu… Știu că nu ai nicio vină. Dar uneori oamenii mari sunt prea slabi ca să-și asume propriile greșeli.

Am stat acolo una lângă alta, două femei rănite de același adevăr. Nu știam dacă vreau să aflu cine e tatăl meu biologic sau dacă vreau doar să uit totul. Dar știam că nimic nu va mai fi la fel între mine și mama.

În zilele următoare am început să privesc altfel tot ce trăisem până atunci: privirile reci ale mamei, gesturile ei mecanice când mă îmbrățișa de față cu ceilalți, tăcerile lungi dintre noi. Am încercat să vorbesc cu Macarie la telefon despre asta, dar el mi-a spus doar:

— Ana, pentru mine ești sora mea orice ar fi scris mama în jurnalul ăla. Nu te mai chinui singură.

Cătălina a reacționat diferit:

— Poate că ar trebui să faci testul ADN… Să știi sigur cine ești.

Dar eu nu eram sigură că vreau să știu. Poate că identitatea mea nu stătea într-un test sau într-un nume trecut pe un act de naștere. Poate că eram suma tuturor rănilor mele și a tuturor încercărilor mele de a fi iubită.

Mama a început să se schimbe puțin câte puțin după acea discuție. Nu a devenit brusc caldă sau apropiată, dar uneori îmi aducea ceai dimineața sau îmi lăsa un bilet cu „Ai grijă de tine”. Era puțin, dar pentru mine era un început.

Acum mă uit la poza noastră de familie și văd altceva: nu mai văd doar un puzzle stricat, ci o poveste complicată despre oameni care au greșit și au suferit. Poate că nu voi afla niciodată cine sunt cu adevărat din punct de vedere biologic, dar știu sigur cine sunt din punct de vedere al durerii și al iertării.

Oare câți dintre noi trăim vieți întregi fără să știm adevărul despre noi? Și dacă l-am afla, ne-ar ajuta sau ne-ar distruge? Voi ați avea curajul să deschideți un jurnal ca al mamei mele?