Umbra Veronicăi: Povestea unei surori care a vrut să strălucească pentru mama ei

— Irina, nu poți să fii și tu ca Veronica? Uite ce note bune are, uite ce frumos vorbește cu toată lumea!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba de perișoare. Aveam doar doisprezece ani, dar deja știam pe de rost acest refren. Veronica, sora mea mai mare cu trei ani, era steaua familiei. Nu doar pentru că era olimpică la matematică, ci și pentru că avea mereu zâmbetul la ea, știa să răspundă politicos și să se facă plăcută de toți adulții. Eu? Eu eram Irina cea „ciudată”, care citea prea mult și nu știa să-și facă prieteni.

Într-o zi de iarnă, când zăpada se lipise de ferestrele blocului nostru din Drumul Taberei, mama a venit acasă cu o veste: „Irina, te-am înscris la clubul de robotică. Nu vreau să aud proteste! Și Maria, verișoara ta, e acolo. Să nu te faci de râs!”

Maria era fata mătușii Lenuța, preferata mamei. Frumoasă, deșteaptă, mereu cu premiul întâi la orice concurs. De fiecare dată când mergeam la bunici, nu trecea o oră fără ca mama să spună: „Uite ce fată bună e Maria! Poate te molipsești și tu.”

Am început clubul de robotică fără nicio tragere de inimă. Nu înțelegeam nimic din circuite și fire, iar Maria era deja liderul grupului. Într-o zi, când am stricat din greșeală un proiect la care lucram împreună, Maria a râs tare: „Irina, tu nici măcar un robot nu poți face! Cum ai trecut clasa?”

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Am fugit acasă și m-am închis în baie. Mama a bătut la ușă:
— Ce-ai pățit?
— Nimic.
— Să nu-mi spui că iar ai făcut vreo prostie! Să nu mă faci de râs!

Asta era tot ce conta: imaginea. Să nu ne facem de râs în fața rudelor. Seara, Veronica a venit la mine în cameră. S-a așezat pe pat și mi-a spus:
— Știi că mama vrea doar să ne fie bine, nu?
— Dar eu nu sunt ca tine! Nu pot să fiu ca tine!
— Nici nu trebuie. Dar dacă tot te-a înscris la clubul ăsta, încearcă să faci ceva din el. Poate chiar îți place.

Nu-mi plăcea. Dar am continuat. Mama mă împingea mereu spre alte activități: pian, dansuri populare, engleză avansat. De fiecare dată când mă plângeam că nu mai pot, îmi spunea:
— Dacă Maria poate, tu de ce nu poți?

Anii au trecut și am ajuns la liceu. Veronica era deja studentă la Medicină. Eu încă mă luptam cu mine însămi. Într-o zi, am avut o criză de anxietate înaintea unui concurs la care mă înscrisese mama fără să mă întrebe.

— Nu mai pot! Nu mai vreau! am țipat printre lacrimi.
Mama s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost defectă:
— Ești slabă! Nu o să ajungi nimic dacă nu te străduiești!

Veronica a venit acasă în vacanță și m-a găsit plângând.
— Irina, hai cu mine la o plimbare.
Am mers prin parc și i-am spus totul: cât de greu îmi e să trăiesc mereu cu presiunea comparației, cât de mult mă doare că nu sunt niciodată suficient de bună.
— Știi ce cred eu? a zis Veronica. Mama trăiește prin noi. Ea n-a avut șansa să fie cineva și acum vrea să ne facem noi remarcați pentru ea.
— Dar eu nu pot! Nu vreau să fiu ca Maria!
— Nici nu trebuie. Trebuie doar să fii tu.

A fost prima dată când cineva mi-a spus asta. Dar cum să fii tu însuți când toată viața ți s-a spus că nu ești destul?

Într-o zi, am refuzat să merg la un concurs. Mama a făcut o criză:
— Să-ți fie rușine! Toată lumea o să râdă de noi!
Tata a încercat timid să mă apere:
— Las-o, poate nu-i place…
Mama l-a repezit:
— Tu taci! Dacă era după tine, nici Veronica n-ajungea unde e!

Am început să lipsesc tot mai mult de acasă. M-am refugiat în bibliotecă sau la prietena mea cea mai bună, Anca. Ea era singura care mă asculta fără să mă judece.
— Irina, tu chiar crezi că meriți tot ce ți se întâmplă?
— Nu știu…
— Eu cred că meriți mai mult decât să fii comparată mereu cu alții.

Într-o zi, am avut curajul să-i spun mamei:
— Eu nu sunt Maria! Nu sunt Veronica! Sunt Irina!
A rămas mută câteva secunde, apoi a izbucnit:
— Atunci fă ce vrei! Dar să nu vii la mine când o să regreți!

Am plecat la facultate în alt oraș. Am ales Literele, nu Medicina sau Politehnica, cum voia mama. Am simțit pentru prima dată libertatea — dar și frica de necunoscut.
Veronica m-a sunat într-o seară:
— Sunt mândră de tine.
Am plâns atunci cum n-am plâns niciodată.

Anii au trecut și relația cu mama s-a răcit. Încerc uneori să-i explic cât rău mi-au făcut comparațiile și presiunea constantă.
— Tu n-ai copii, nu știi cum e!
Poate are dreptate. Dar știu sigur că niciun copil nu ar trebui să crească simțindu-se insuficient.

Acum sunt adult și încă lupt cu vocea aceea din cap care-mi spune că nu sunt destul de bună. Dar încerc în fiecare zi să fiu Irina — nu Maria, nu Veronica.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să fim acceptați? Câți dintre noi ne pierdem pe drum încercând să fim cineva pentru părinții noștri? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?