Umbra Zofiei: Povestea unei iertări târzii

— Nu vreau să mă atingi! Ai auzit? Lasă-mă în pace! vocea Zofiei răsună ascuțit prin apartamentul mic din Drumul Taberei, iar eu, cu mâinile tremurânde pe tava cu ceai, încerc să-mi ascund lacrimile. De trei luni, de când medicii ne-au spus că boala ei nu mai are leac, casa noastră s-a transformat într-un câmp de bătălie. Nu între viață și moarte, ci între trecut și prezent, între mine și ea.

Mă numesc Irina și am 42 de ani. Sunt căsătorită cu Mihai de aproape douăzeci de ani. Când ne-am mutat împreună, Zofia a venit la pachet cu el. O femeie impunătoare, cu ochi reci și replici tăioase, care nu a acceptat niciodată că fiul ei ar putea iubi pe altcineva mai mult decât pe ea. Ani la rând am încercat să-i câștig respectul: am gătit după rețetele ei, am ținut casa curată ca-n spital, am mers la biserică duminica doar pentru a-i face pe plac. Dar niciodată nu a fost destul.

— Irina, vezi că ai uitat să pui sare în ciorbă. Și iar ai lăsat firimituri pe masă! spunea cu vocea ei răgușită, fără să ridice privirea din ziar.

Mihai încerca să mă apere uneori, dar de cele mai multe ori prefera să tacă. Îl vedeam cum se strânge la față când ne certam, cum își mușcă buzele și se retrage în biroul lui. Copiii noștri, Ana și Vlad, au crescut cu tensiunea asta în aer, mereu atenți să nu o supere pe bunica.

Când Zofia s-a îmbolnăvit grav, Mihai a spus că trebuie să o luăm la noi. — Nu putem s-o lăsăm singură, Irina. E mama mea! Am simțit atunci un nod în gât. Știam ce va urma: nopți nedormite, certuri, sacrificii. Dar nu am avut de ales.

Primele săptămâni au fost un coșmar. Zofia refuza să mănânce dacă îi aduceam eu mâncarea. Îmi reproșa orice: că nu știu să-i schimb perfuzia, că nu îi calc pijamaua cum trebuie, că nu îi aduc medicamentele la timp. Într-o seară, când am încercat să-i schimb lenjeria de pat, m-a împins cu putere și a început să plângă ca un copil.

— De ce mă urăști? De ce vrei să mă vezi umilită? a urlat ea.

Am rămas împietrită lângă patul ei. Nu știam ce să spun. Poate chiar o uram puțin atunci. Sau poate doar eram obosită până la epuizare.

Mihai era tot mai absent. Venea târziu de la serviciu și se refugia în muncă. Ana s-a mutat la o prietenă sub pretextul că are nevoie de liniște pentru facultate. Vlad stătea mai mult pe afară sau în camera lui cu căștile pe urechi. M-am trezit singură cu Zofia și cu toate umbrele trecutului nostru.

Într-o noapte friguroasă de februarie, am auzit-o plângând încet. M-am apropiat de patul ei și am văzut-o micșorată sub pătură, cu fața brăzdată de lacrimi.

— Irina… mi-e frică… Nu vreau să mor singură…

Atunci am simțit cum toată furia mea se topește într-o milă amară. Am luat-o de mână și i-am spus:

— Nu ești singură, Zofia. Sunt aici.

Din acea noapte ceva s-a schimbat între noi. Nu am devenit prietene peste noapte, dar a început să mă lase să o ajut fără să protesteze. Uneori îmi povestea despre copilăria ei grea din Moldova, despre război, despre cum l-a crescut singură pe Mihai după ce soțul ei a murit într-un accident stupid la combinatul chimic din Onești.

— N-am știut niciodată să cer ajutorul… Poate de asta am fost așa cu tine…

Am început să o văd altfel: nu ca pe o tirană, ci ca pe o femeie rănită care nu știa altfel să iubească decât controlând totul în jurul ei.

Ultimele luni au fost cele mai grele. Boala a avansat rapid. Zofia nu mai putea merge singură la baie, nu mai recunoștea uneori nici chipurile celor dragi. Într-o zi mi-a spus:

— Irina… dacă ai fi fost fata mea… poate aș fi fost altfel…

Am plâns amândouă atunci. Pentru tot ce nu fusese spus niciodată între noi.

Când Zofia s-a stins, eram doar eu lângă ea. Mihai era plecat cu serviciul într-o delegație la Cluj. Ana și Vlad nu au vrut să vină acasă; cred că le era prea greu să-și vadă bunica atât de schimbată.

După înmormântare, casa a rămas tăcută și rece. Mihai s-a închis tot mai mult în el însuși. Copiii au început să mă evite; parcă mă considerau vinovată pentru tot ce s-a întâmplat.

Au trecut doi ani de atunci și încă simt ecoul acelor zile în fiecare colț al casei. Nu mai am ranchiună față de Zofia — doar o tristețe surdă pentru tot ce am pierdut: liniștea familiei mele, inocența copiilor mei, poate chiar dragostea soțului meu.

Uneori mă întreb: dacă aș fi avut mai mult curaj să spun ce simt sau dacă Mihai ar fi fost mai prezent lângă mine… ar fi fost altfel? Sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri fără să ne dăm seama?

Poate că iertarea vine prea târziu uneori… Dar oare cât de mult putem sacrifica din noi pentru cei care nu ne-au iubit niciodată pe deplin?