Umbre pe hol: Viața cu mama mea îmbătrânită

— Nu mai vreau să aud! Nu mai vreau să aud, Ana! Ți-am spus de o sută de ori că nu-mi place mâncarea asta!
Vocea mamei răsună pe holul îngust al apartamentului meu de la etajul patru, răgușită și încăpățânată, ca și cum ar fi vrut să-mi rănească fiecare nerv. Mă opresc în ușă, cu farfuria de supă în mâini tremurânde. Ilinca, fiica mea de doisprezece ani, se uită la mine din camera ei, cu ochii mari, speriați.
— Mamaie, Ana a gătit special pentru tine… încearcă ea să intervină, dar mama o întrerupe cu un gest scurt.
— Nu mă interesează! Eu vreau ciorbă de perișoare, nu prostiile astea moderne!
Simt cum mă sufoc. Îmi vine să țip, să arunc farfuria pe jos, să fug. Dar nu pot. Mama a avut un accident vascular cerebral acum trei luni și de atunci viața noastră s-a schimbat pentru totdeauna.

Înainte de accident, mama era o femeie puternică, autoritară, mereu cu părul strâns la spate și privirea ascuțită. Nu accepta jumătăți de măsură și niciodată nu era mulțumită cu ce făceam. Tata a murit devreme, iar eu am crescut cu frica de a nu o supăra. Acum, când o văd atât de fragilă, dependentă de mine pentru orice — să se ridice din pat, să meargă la baie, să mănânce — mă simt prinsă între milă și resentiment.

Seara, după ce Ilinca adoarme, mă prăbușesc pe canapea și plâng în tăcere. Mă simt vinovată pentru fiecare moment în care îmi pierd răbdarea cu mama. Dar nu pot uita nici copilăria mea plină de certuri și reproșuri. De fiecare dată când încerc să-i spun ceva despre cum mă simt, ea mă privește cu ochii aceia goi și reci:
— Nu te-am crescut eu? Nu m-am sacrificat pentru tine?
Și atunci mă simt mică, neputincioasă, ca la șapte ani când am spart vaza preferată și am fost pedepsită să stau în genunchi pe coji de nucă.

Într-o zi de duminică, când soarele abia pătrunde printre jaluzele, Ilinca vine la mine în bucătărie.
— Mami, tu mai poți?
Îmi mușc buza să nu plâng din nou.
— Trebuie să pot, Ilinca. E mama mea…
— Dar tu ești mama mea…
Cuvintele ei mă lovesc ca un pumn în stomac. Realizez că sacrificiul meu pentru mama începe să o afecteze pe Ilinca. Nu mai avem timp pentru noi două, nu mai râdem ca înainte. Totul se învârte în jurul bolii bunicii și al capriciilor ei.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama — pentru că nu i-am adus televizorul în cameră la timp — mă trezesc urlând la ea:
— De ce nu poți fi recunoscătoare? De ce trebuie să faci totul atât de greu?
Ea tace o clipă, apoi izbucnește în plâns:
— Pentru că mi-e frică! Mi-e frică să nu rămân singură… Mi-e frică să nu te pierd…
Atunci văd pentru prima dată femeia speriată din spatele măștii de autoritate. Îmi dau seama că boala i-a luat nu doar trupul, ci și demnitatea. Și totuși… resentimentul rămâne acolo, ca o umbră pe holul dintre camerele noastre.

Într-o noapte târzie, găsesc într-un sertar vechi o scrisoare netrimisă de la tata către mama. O citesc pe furiș: „Nu știu cum să te iubesc fără să te rănesc…” Mă cutremur. Poate că toți suntem prizonierii propriilor neputințe de a iubi fără să rănim.

În zilele următoare încerc să fiu mai blândă cu mama. Îi aduc ciorba preferată chiar dacă trebuie să gătesc două feluri diferite. O las să povestească despre tinerețea ei la țară, chiar dacă uneori uită unde a rămas cu firul amintirilor. Dar sunt momente când oboseala mă doboară și atunci mă retrag în baie și plâng în pumni.

Vecina de la trei, doamna Stanciu, mă oprește pe scara blocului:
— Ana dragă, ai grijă de tine! Știu că e greu… Eu am trecut prin asta cu soțul meu. Să nu uiți că ai dreptul să fii fericită!
Mă uit la ea și simt cum mi se strânge inima. Oare chiar am dreptul? Oare nu sunt egoistă dacă vreau uneori să fug? Seara îi spun Ilincăi:
— Poate ar trebui să chemăm pe cineva să ne ajute cu bunica…
Ilinca dă din cap:
— Poate ar trebui să avem grijă și de noi…

Într-o zi friguroasă de februarie, mama cade în baie. O găsesc plângând pe gresie, neputincioasă ca un copil. O ridic cu greu și îi șterg lacrimile:
— Îmi pare rău că te chinui atâta… șoptește ea printre suspine.
— Nu mă chinui… doar că mi-e greu…
Ne îmbrățișăm pentru prima dată după ani întregi. Simt cum ceva se rupe și se lipește în același timp între noi.

Acum stau pe holul nostru îngust și privesc umbrele care se preling pe pereți la lumina slabă a serii. Mă întreb: oare cât putem duce fără să ne pierdem pe noi înșine? Oare dragostea adevărată înseamnă mereu sacrificiu sau putem găsi un echilibru între a dărui și a ne păstra sufletul întreg?