Umbre pe monitor: O poveste despre încredere și trădare în familie

— Elena, lasă copilul cu mine, du-te și odihnește-te puțin, că te văd obosită!
Vocea Vioricăi răsuna insistent din bucătărie, iar eu, cu ochii împăienjeniți de nesomn, am cedat. Am lăsat-o pe Mara, fetița mea de șase luni, în brațele soacrei și m-am retras în dormitor. Nu era prima dată când făceam asta. De când s-a născut Mara, Viorica a insistat să mă ajute. Dar în ultima vreme, simțeam un nod în stomac ori de câte ori îi lăsam împreună.

M-am întins pe pat și am deschis aplicația monitorului video. Nu știu de ce am făcut-o. Poate pentru că instinctul de mamă nu mă lăsa să mă relaxez complet. Pe ecranul telefonului am văzut-o pe Viorica legănând-o pe Mara. Nimic neobișnuit la început. Dar apoi… ceva s-a schimbat. Viorica a început să îi vorbească fetiței pe un ton ciudat, aproape șoptit, cuvinte pe care nu le-am mai auzit niciodată la ea:

— Tu ești a mea, nu-i așa? Mami nu știe să aibă grijă de tine ca mine… Nu-i așa că mă iubești mai mult?

Mi s-a strâns inima. Am simțit cum sângele îmi îngheață în vene. Viorica a început să îi dea Mariei apă dintr-o sticlă veche, deși știam clar că nu are voie la vârsta asta. Apoi a scos din geantă un medalion și i l-a pus la gât, murmurând ceva despre „protecție împotriva răului”.

Am intrat val-vârtej în sufragerie:

— Ce faci acolo?!

Viorica s-a întors brusc, cu ochii mari:

— Elena, nu te panica! E doar un obicei din familie… Medalionul e de la mama mea!

— Și apa? Știi bine că nu are voie! Și ce tot îi spui?

A izbucnit o ceartă cumplită. Viorica m-a acuzat că sunt paranoică și că o spionez. Eu i-am spus că nu am încredere să-mi las copilul cu ea dacă face astfel de lucruri fără să mă întrebe.

Seara, când a venit Radu acasă, am încercat să-i explic totul. Dar el a ridicat din umeri:

— Mamă-mea a crescut trei copii, Elena! Poate exagerezi… Poate ești prea stresată.

M-am simțit trădată. Nu doar de Viorica, ci și de Radu. În zilele următoare, tensiunea a crescut. Viorica a refuzat să mai vină la noi, spunând că nu suportă să fie „spionată ca la pușcărie”. Radu s-a închis în el și a început să vină tot mai târziu acasă.

Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon cu sora lui:

— Nu știu ce să fac… Elena e mereu cu ochii pe maică-mea. Parcă nu mai suntem o familie.

Am izbucnit în plâns. M-am simțit singură și neînțeleasă. Am început să mă îndoiesc de mine însămi: Oare chiar exagerez? Oare instinctul meu de mamă mă face să văd pericole acolo unde nu sunt?

Dar apoi mi-am amintit privirea Mariei când am intrat în sufragerie — speriată, confuză. Și mi-am dat seama că nu pot ignora ceea ce am văzut.

Am încercat să vorbesc din nou cu Radu:

— Dacă era invers? Dacă mama mea făcea ceva ce tu considerai periculos pentru Mara?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate ai dreptate… Dar nu vreau să-mi pierd mama.

Nici eu nu vreau să-mi pierd familia. Dar nici nu pot accepta ca cineva să-mi pună copilul în pericol sau să-i transmită mesaje toxice despre mine.

Într-o zi, Viorica a venit neanunțată la ușă. Avea ochii roșii și vocea tremurată:

— Elena, nu vreau să te pierd nici pe tine, nici pe Mara. Poate am greșit… Dar mi-e greu să accept că nu mai sunt indispensabilă.

Am plâns amândouă. Am vorbit ore întregi despre frici, dorințe și limite. Am stabilit reguli clare: fără superstiții, fără obiceiuri ascunse, fără secrete față de mine.

Dar rana rămâne. Încă mă uit uneori pe monitor cu inima strânsă. Încerc să reconstruiesc încrederea — dar oare se poate vreodată cu adevărat?

Mă întreb: Cât de mult putem ierta în familie? Și cât de mult trebuie să ne ascultăm instinctul atunci când vine vorba de copiii noștri?