Umbre peste casa copilăriei mele

— Ce faci aici? am întrebat, cu vocea tremurândă, deși încercam să par stăpână pe mine. Mâna îmi aluneca pe clanța rece a ușii, iar inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că o aud și cei dinăuntru. În sufrageria casei copilăriei mele, două femei și un bărbat stăteau la masa veche a bunicii și râdeau zgomotos. Pe masa aceea, mama punea mereu cozonacul de Crăciun. Acum, printre firimituri și pahare de vin, nu mai era nici urmă de sărbătoare.

— Cine ești? a întrebat una dintre femei, ridicând o sprânceană. Avea o voce ascuțită, străină, care mi-a tăiat respirația.

— Sunt Ana, fiica lui Gheorghe și a Mariei. Asta e casa mea! am spus, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

Bărbatul s-a ridicat brusc, trântind scaunul. — Casa asta nu mai e a ta, domnișoară! E a noastră acum. Am acte!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Tata murise cu un an în urmă, iar mama se mutase la sora mea, Irina, la București. Eu rămăsesem la Cluj, prinsă între două joburi și o relație care se destrăma. Venisem acasă să mă regăsesc, dar găsisem doar străini.

Am ieșit pe hol și am sunat-o pe Irina. — Ce se întâmplă? Cine sunt oamenii ăștia din casa noastră?

Irina a tăcut câteva secunde. — Ana… nu știu cum să-ți spun. Mama a avut nevoie de bani pentru tratament. A vândut casa. Nu am vrut să-ți spunem așa… dar nu am avut de ales.

M-am prăbușit pe treptele reci ale casei. Am simțit că tot ce iubisem vreodată fusese vândut pe nimic. Am plâns acolo, în fața ușii larg deschise, ca un copil care nu-și găsește părinții într-o gară aglomerată.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru mine. M-am certat cu Irina ca niciodată. — Cum ai putut? Era și casa mea! De ce nu m-ați întrebat?

— Ana, tu nici măcar nu mai veneai acasă! Mereu ocupată cu viața ta de la oraș… Mama avea nevoie urgent de bani! Ce era să fac?

— Să mă suni! Să mă lași să decid și eu! am țipat, simțind cum furia îmi arde obrajii.

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu mama. Era slăbită, vocea îi era stinsă la telefon. — Iartă-mă, Ana… Nu am vrut să te rănesc. Dar nu mai puteam să țin casa. Era prea mult pentru mine… și pentru voi.

Am simțit un gol imens în suflet. Casa aceea era singurul loc unde mă simțeam în siguranță după ce tata plecase. Acolo încă mai mirosea a lemn vechi și a mere coapte. Acolo încă mai auzeam râsul nostru de copii, când ne ascundeam sub masă sau ne jucam de-a v-ați ascunselea prin pod.

Am început să vin tot mai des în sat, să stau pe banca din fața porții și să privesc cum străinii schimbau totul: gardul vopsit altfel, florile smulse din grădină, perdelele noi la geamuri. Odată am văzut-o pe una dintre femei aruncând la gunoi o fotografie cu mine și Irina de la serbarea clasei întâi. Am alergat spre ea:

— Dați-mi poza aia! E tot ce mi-a rămas!

M-a privit cu milă și mi-a întins-o fără un cuvânt.

Într-o zi, când m-am întâlnit cu preotul satului, părintele Ilie, m-a întrebat:

— Ana, ce faci tu aici singură? Nu e bine să te agăți de trecut. Casa e doar o casă…

— Nu e doar o casă! E viața mea! am izbucnit.

— Știu că doare… Dar poate e timpul să-ți faci un alt acasă. Sufletul tău nu stă între patru pereți.

Am plecat plângând spre cimitir, la mormântul tatei. M-am așezat pe iarbă și i-am povestit totul: despre trădarea Irinei, despre boala mamei, despre străinii care râdeau în sufrageria noastră.

— Tata… ce-ai fi făcut tu? Cum ai fi putut ierta?

În lunile care au urmat am încercat să mă împac cu Irina. Ne-am certat de zeci de ori, ne-am spus vorbe grele, dar într-o zi ea a venit la mine cu ochii roșii:

— Ana… îmi pare rău. N-am știut cât de mult te doare. Poate că am greșit… Dar am făcut tot ce-am putut pentru mama.

Am îmbrățișat-o și am plâns împreună ca două fetițe pierdute.

Viața m-a forțat să renunț la trecut și să-mi caut un nou drum. Am început să scriu despre ce simt, să vorbesc cu oameni care treceau prin același lucru: pierderea casei părintești, trădarea celor dragi, sentimentul că nu mai aparții nicăieri.

Astăzi locuiesc într-un apartament mic din Cluj și încă mă doare când trec pe lângă case vechi cu ferestre deschise. Dar am învățat că „acasă” nu e un loc fix; e acolo unde poți ierta și poți merge mai departe.

Mă întreb uneori: câți dintre noi au pierdut „acasă” fără să fie pregătiți? Și cât de mult ne definește locul sau oamenii care ne-au rănit? Poate că adevărata casă e curajul de a iubi din nou.