Umbrele din casa copilăriei mele

— Nu vreau să merg la spital, Maria! Nu mai insista! vocea tatălui meu răsuna ca un tunet în bucătăria mică, printre aburii de la ceaiul de tei. Era trecut de miezul nopții și încă nu reușisem să-l conving să accepte ajutor. Mama plângea încet, cu fața ascunsă în palme, iar eu simțeam cum mă sufoc între pereții casei copilăriei mele din Pitești.

Totul a început cu o oboseală ciudată. Tata, Ion, fusese mereu stâlpul nostru: muncitor la uzină, om drept, cu mâini crăpate de muncă și suflet mare. În ultimele luni însă, îl vedeam tot mai palid, tot mai retras. Refuza mâncarea, iar ochii lui nu mai aveau sclipirea aceea caldă care mă liniștea când eram copil. Am crezut că e doar stresul – fabrica mergea prost, salariile întârziau, iar facturile se adunau pe masa din sufragerie.

Într-o seară, după ce l-am găsit leșinat în baie, am chemat ambulanța. A urlat la mine că exagerez, că nu e nimic grav. Dar medicii au fost fermi: „Domnule Ion, trebuie să faceți investigații. Nu e de glumă.”

A urmat o perioadă de analize, drumuri la București, cozi interminabile la spitale și priviri pierdute pe holuri reci. Diagnosticul a venit ca o sentință: cancer de colon, stadiul III. Cuvintele medicului mi-au răsunat în cap zile întregi. Mama s-a prăbușit pe scaun, iar tata… tata a tăcut. Nu a plâns, nu a urlat. Doar a tăcut și s-a uitat pe geam.

— Nu vreau să fiu o povară! a spus într-o seară, când încercam să-l conving să înceapă chimioterapia. — Am muncit toată viața ca să vă fie vouă bine. Nu vreau să mă vedeți așa.

M-am simțit vinovată că nu pot face nimic. Fratele meu, Radu, era plecat în Germania de trei ani. Îi trimiteam mesaje disperate: „Tata e bolnav rău. Vino acasă!” Dar el răspundea mereu la fel: „Nu pot acum, Maria. Am rate de plătit. Încercați să vă descurcați.”

Mama se stingea pe zi ce trece. Își pierduse pofta de viață și nu mai ieșea din casă. Eu alergam între serviciu și spital, încercând să țin totul sub control. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Săraca familie Popescu… cine știe dacă Ion mai prinde Crăciunul.”

Într-o zi, l-am găsit pe tata în grădină, cu privirea pierdută printre tufele de trandafiri.

— Ți-ai amintit când te-am învățat să mergi pe bicicletă? m-a întrebat brusc.

— Da… mi-ai spus să nu mă uit niciodată înapoi.

A zâmbit trist.

— Acum mi-e frică să mă uit înainte.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. L-am luat de mână și i-am promis că nu-l vom lăsa singur.

Chimioterapia a fost un coșmar. Tata slăbea pe zi ce trece, părul i-a căzut și ochii i s-au adâncit în orbite. Într-o noapte l-am auzit plângând în baie. Nu l-am văzut niciodată atât de vulnerabil.

— De ce eu? De ce acum? Ce rost are totul?

Nu am avut răspunsuri. Doar l-am îmbrățișat și am plâns împreună.

Radu a venit acasă abia după patru luni, când tata era deja prea slăbit ca să mai vorbească. S-au privit lung, fără cuvinte. Radu a căzut în genunchi lângă patul lui și a izbucnit în lacrimi.

— Iartă-mă, tată! Iartă-mă că n-am fost aici!

Tata i-a strâns mâna și a zâmbit slab.

— Să ai grijă de mama și de Maria…

A murit într-o dimineață liniștită de aprilie. Casa a rămas goală fără vocea lui puternică, fără râsul lui molipsitor. Mama nu și-a revenit niciodată complet. Radu s-a întors în Germania, iar eu am rămas să am grijă de ea și de amintirile noastre.

Uneori mă întreb dacă am făcut destul. Dacă puteam să-l salvez sau măcar să-i alin suferința mai mult. Dar poate că unele răni nu se vindecă niciodată cu adevărat.

Oare câți dintre noi trăim cu frica asta mută? Câți părinți își ascund durerea ca să nu-și împovăreze copiii? Și câți copii rămân cu regrete pentru tot restul vieții?