Umbrele din Casa Noastră

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să tac! am izbucnit, trântind ușa bucătăriei. Mirosea a ciorbă de perișoare, dar în aer plutea o tensiune pe care niciun abur nu o putea risipi. Mama s-a întors spre mine cu ochii umezi, iar tata, cu ziarul în mână, a ridicat sprânceana fără să spună nimic.

— Ce-ai pățit, Ilinca? a întrebat mama încet, ca și cum orice zgomot ar fi putut declanșa o explozie.

— Vlad… Vlad nu s-a întors acasă azi-noapte. Și nu e prima dată! am spus printre dinți, simțind cum inima îmi bate nebunește.

Tata a oftat adânc și a lăsat ziarul pe masă. — E mare, știe ce face. Nu-i treaba ta să-l urmărești.

Dar era treaba mea. Vlad era fratele meu mai mare, idolul meu din copilărie, cel care mă apăra de copiii răi din cartierul nostru din Ploiești. De când a început facultatea la București, ceva s-a schimbat. Venea acasă tot mai rar, iar când venea, era tăcut, cu ochii roșii și privirea pierdută. Mama îi punea mereu farfuria preferată pe masă, dar el abia gusta și se retrăgea în camera lui.

În acea seară, după ce părinții s-au dus la culcare, am intrat în camera lui Vlad. Pe birou erau sticle goale de bere și un carnețel cu paginile mâzgălite. Am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Ne vedem la 2 la pod. Să nu întârzii.” Semnat: Radu.

Nu știam cine e Radu, dar știam că Vlad nu mi-ar fi spus niciodată. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Ce ascundea fratele meu? Droguri? Probleme cu legea? Sau ceva mai rău?

A doua zi dimineață, Vlad a apărut acasă cu ochii umflați și hainele murdare. Mama l-a luat în brațe fără să întrebe nimic. Eu însă nu am mai rezistat.

— Unde ai fost? Cine e Radu? am întrebat direct.

Vlad s-a uitat la mine ca la un străin. — Nu e treaba ta.

— Ba da, e! Ești fratele meu! Vreau să știu dacă ești bine!

A izbucnit. — Nu sunt bine! N-am fost bine de mult! Dar nu pot să vă spun… N-ați înțelege!

Mama a început să plângă încet, iar tata a ieșit din cameră fără să spună nimic. Am rămas doar eu cu Vlad, două umbre într-o cameră prea mică pentru atâtea secrete.

În zilele următoare, am încercat să-l urmăresc discret. L-am văzut întâlnindu-se cu Radu lângă podul de la marginea orașului. Am stat ascunsă după un copac și i-am auzit vorbind în șoaptă.

— Nu mai pot, Radu… Familia mea o să afle totul…

— Ilinca nu o să spună nimic. E sora ta, te iubește.

— Dar tata… Dacă află tata că sunt… că sunt gay… O să mă dea afară din casă!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Vlad era gay. Toate fricile lui aveau sens acum: privirile tatei, tăcerile mamei, fuga lui de acasă. În România noastră mică și conservatoare, un astfel de adevăr putea ruina o familie.

M-am întors acasă cu sufletul sfâșiat. Seara, l-am găsit pe Vlad în camera lui, plângând în pernă.

— Știu totul, i-am spus încet. Și nu-mi pasă. Ești fratele meu și te iubesc.

S-a uitat la mine cu ochii mari și speriați. — O să le spui?

— Nu fără acordul tău. Dar nu poți trăi așa toată viața…

A doua zi dimineață, Vlad a dispărut din nou. Mama a intrat panicată în camera mea.

— Ilinca, unde e Vlad? Ai vorbit cu el?

Nu am putut să-i spun adevărul. Am mințit-o că nu știu nimic, dar inima îmi bătea nebunește de vinovăție.

Au trecut zile fără nicio veste de la Vlad. Tata devenise tot mai irascibil, mama tot mai abătută. Într-o seară, telefonul a sunat: era Vlad.

— Sunt bine… Sunt la Radu. Nu pot să mă întorc acasă până nu sunteți pregătiți să mă acceptați așa cum sunt.

Am simțit cum mi se rupe sufletul în două. I-am spus mamei adevărul. A plâns ore întregi, apoi l-a sunat pe tata la serviciu.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața noastră. Tata a urlat că nu are nevoie de „rușine” în casă lui, mama încerca să-l liniștească, iar eu plângeam în hohote pentru că nu puteam face nimic să-i împac.

Au trecut luni până când Vlad a avut curajul să vină acasă de Crăciun. Tata nu i-a vorbit deloc; mama l-a strâns în brațe și i-a șoptit: „Te iubesc orice ar fi.”

Acum locuiesc singură la București și mă gândesc des la acea perioadă. Vlad și Radu sunt împreună și fericiți undeva în Cluj. Tata încă nu vorbește cu el, dar speranța moare ultima.

Mă întreb adesea: câte familii din România trăiesc cu astfel de secrete? Cât timp vom mai lăsa rușinea și frica să ne despartă? Poate că povestea noastră îi va ajuta pe alții să găsească curajul de a spune adevărul.