Umbrele din spatele ferestrei: Povestea mea după moartea lui Lucian

— Nu pot să cred că ai plecat așa, Lucian! am urlat în gol, cu fața în palme, în mijlocul sufrageriei noastre tăcute. Era a treia zi de când îl pierdusem. Casa mirosea încă a cafeaua lui preferată, iar pe masa din bucătărie zăcea agenda lui neagră, neatinsă. Îmi simțeam inima ca o piatră grea, dar nu aveam timp să mă prăbușesc. Trebuia să mă ocup de înmormântare, de rudele care veneau și plecau, de Mara, fiica noastră de doisprezece ani, care nu înțelegea de ce tata nu mai vine acasă.

În seara aceea, după ce Mara a adormit cu capul pe genunchii mei, am rămas singură cu gândurile mele. Am luat agenda lui Lucian și am început să răsfoiesc paginile. Erau notițe despre serviciu, liste de cumpărături, dar la mijlocul agendei am găsit un bilețel pliat cu grijă. Pe el scria doar atât: „Miercuri, ora 18:00 – Strada Vișinilor 14”. Nu recunoșteam adresa. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Ce căuta Lucian acolo?

A doua zi, după ce am dus-o pe Mara la școală, am pornit spre Strada Vișinilor. Blocul era vechi, cu tencuiala scorojită și scări întunecate. Am urcat până la etajul trei și am bătut la ușa apartamentului 14. A deschis o femeie tânără, cu ochi verzi și părul prins într-o coadă dezordonată.

— Bună ziua… mă scuzați că deranjez. Sunt soția lui Lucian Popescu. A venit vreodată aici?

Femeia a încremenit. S-a uitat la mine ca și cum ar fi văzut o fantomă.

— Intrați, vă rog… Sunt Irina.

Am intrat într-un apartament modest, dar plin de jucării. Pe canapea stătea un băiețel de vreo cinci ani, cu ochii mari și negri — ochii lui Lucian.

— Nu știam cum să vă spun… Lucian era tatăl lui Vlad — a rostit Irina cu voce stinsă.

Mi s-a tăiat respirația. Am simțit cum tot ce știam despre viața mea se prăbușește. Lucian avea un copil cu altă femeie. O altă familie.

— De cât timp? am întrebat printre dinți.

— De șase ani… Ne-am cunoscut la serviciu. Nu mi-a spus niciodată că nu vrea să vă rănească. A venit mereu pentru Vlad, dar nu a avut curajul să vă spună adevărul.

Am ieșit de acolo ca într-un vis urât. Pe drum spre casă, mi-am amintit toate serile când Lucian întârzia la birou, toate telefoanele la care nu răspundea. M-am simțit trădată, umilită și furioasă.

Seara, mama mea a venit să stea cu Mara. M-a privit lung și mi-a spus:

— Nu ești prima femeie care trece prin asta. Dar ești singura care poate decide ce face mai departe.

În zilele următoare, am început să primesc telefoane ciudate. O femeie bătrână mă întreba dacă Lucian a lăsat ceva pentru „nepoțelul lui”. Am realizat că toată lumea știa, mai puțin eu.

Mara a început să pună întrebări:

— Mama, de ce plângi mereu? Tata nu se mai întoarce niciodată?

Nu știam ce să-i spun. Cum să-i explic că tatăl ei avea o altă viață? Că nu eram singurele lui „fete”? Am decis să-i spun adevărul pe bucăți mici:

— Tata te-a iubit foarte mult, Mara. Dar uneori oamenii fac greșeli mari…

Într-o zi, Irina m-a sunat plângând:

— Vlad întreabă mereu de tatăl lui… Nu vrei să-l cunoască pe Mara? Poate ar ajuta amândoi copiii…

Am stat mult pe gânduri. Sufletul meu era sfâșiat între ură și compasiune. Dar Mara avea dreptul să știe adevărul și Vlad avea dreptul la o soră.

Ne-am întâlnit într-un parc. Mara l-a privit curioasă pe Vlad și i-a întins o jucărie.

— Vrei să ne jucăm? l-a întrebat ea timid.

Copiii s-au împrietenit imediat, iar eu și Irina am stat pe o bancă privind la ei.

— Nu știu dacă pot să te iert vreodată — i-am spus Irinei — dar copiii noștri merită o șansă.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet am început să mă adun, să mă regăsesc fără Lucian. Am descoperit că pot fi puternică pentru Mara și chiar pentru Vlad. Am învățat că adevărul doare, dar eliberează.

Uneori mă întreb: dacă Lucian ar fi fost sincer cu mine, oare aș fi putut ierta? Sau minciuna e cea care distruge totul? Voi ce ați fi făcut în locul meu?