Umbrele trecutului: Centenarul lui Ilie și povara tăcerii

— Ilie, vino la geam! repeta vocea stridentă a Mariei, vecina de la parter, în timp ce bătea cu insistență în ușă. M-am ridicat cu greu din fotoliu, bastonul scârțâind pe parchetul vechi. În oglinda holului, chipul meu părea sculptat din ceară veche: riduri adânci, ochi tulburi, dar încă vii. Azi împlineam o sută de ani. Un secol. Și totuși, inima îmi bătea ca atunci când aveam douăzeci și eram pe front, cu noroiul până la genunchi și frica până în măduva oaselor.

Când am deschis ușa, am rămas împietrit. Scara blocului era plină de oameni: copii cu baloane, vecini cu flori, chiar și preotul din cartier. Maria ținea un tort uriaș pe care scria „La mulți ani, Ilie!” cu litere stângace din frișcă. Toți aplaudau, iar eu nu știam dacă să râd sau să plâng. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată atât de mulți oameni adunați pentru mine.

— La mulți ani, dom’ Ilie! Să ne trăiți! strigau copiii.

— Să vă dea Dumnezeu sănătate! adăugă preotul, făcându-și cruce.

Am încercat să zâmbesc, dar simțeam cum ceva mă apasă pe piept. Nu eram obișnuit cu atâta atenție. După război, lumea uitase repede de noi, veteranii. Ne-au dat niște medalii și ne-au lăsat să ne descurcăm singuri cu coșmarurile noastre.

— Haideți în curte! Avem muzică și sarmale! a spus Maria, trăgându-mă ușor de braț.

M-am lăsat condus ca un copil printre mesele întinse în fața blocului. Vecinii povesteau între ei, râdeau, iar eu mă simțeam ca un străin în propria viață. Am văzut-o pe Ana, fiica mea, venită special de la București. Nu ne vorbisem de luni bune. De când murise mama ei, între noi rămăsese doar o tăcere grea.

— Tată, la mulți ani! mi-a spus Ana, încercând să mă îmbrățișeze.

Am tresărit. Îmbrățișările nu fuseseră niciodată punctul meu forte. Pe front nu aveai timp de tandrețe; acolo fiecare zi era o luptă pentru supraviețuire.

— Mulțumesc, fată dragă, am murmurat.

— Ar trebui să fii fericit că te iubesc atâția oameni! a continuat ea.

Am dat din cap, dar ochii mi-au fugit spre colțul curții unde stătea singur Vlad, nepotul meu adolescent. Îl vedeam rar. Era mereu cu ochii în telefon sau plecat cu prietenii. Nu știam nimic despre viața lui și el nu știa nimic despre a mea.

— Vlad! Vino să-l saluți pe bunicul! a strigat Ana.

Băiatul s-a apropiat încet, fără tragere de inimă.

— La mulți ani, bunicule…

Vocea lui era stinsă. Am vrut să-i spun ceva despre război, despre cum e să-ți fie frică în fiecare clipă că nu vei mai apuca ziua următoare. Dar m-am oprit. Ce rost avea? Pentru el eram doar un bătrân ciudat care trăia din amintiri.

Petrecerea a continuat cu glume și povești despre bloc, dar eu nu auzeam nimic. În minte îmi răsunau țipetele camarazilor pierduți la Cotul Donului, foșnetul scrisorilor pe care nu le-am trimis niciodată acasă, promisiunile făcute și nerespectate.

— Ilie, spune-ne ceva din tinerețea matale! a strigat nea Gică, vecinul de la trei.

Toți au tăcut brusc și s-au uitat la mine. Am simțit cum mi se usucă gâtul.

— Ce să vă spun? Că războiul nu se termină niciodată pentru cei care l-au trăit? Că nopțile încă mă trezesc plin de sudoare? Că mi-e dor de prietenii mei care n-au mai venit acasă?

O liniște apăsătoare s-a lăsat peste curte. Maria a încercat să destindă atmosfera:

— Hai să cântăm „La mulți ani”!

Au început să cânte, dar eu nu mai auzeam nimic. M-am retras încet spre bancuța din spatele blocului. Ana m-a urmat.

— Tată… De ce nu poți fi fericit? Toată lumea e aici pentru tine!

Am privit-o lung. Ochii ei semănau cu ai mamei ei — blânzi și triști.

— Pentru că unele răni nu se văd, Ana. Și pentru că uneori simt că nu mai aparțin lumii asteia…

Ea a oftat și s-a așezat lângă mine.

— Știi… Vlad are probleme la școală. Nu vorbește cu nimeni despre ce simte. Poate ai putea tu să-l ajuți…

Am zâmbit amar.

— Cum să-l ajut dacă nici pe mine nu mă pot ajuta?

Ana a tăcut. Am rămas amândoi privind copacii goi din curte. Din depărtare se auzea muzica petrecerii și râsetele copiilor.

Spre seară, Vlad s-a apropiat timid de mine.

— Bunicule… Tu ai fost vreodată speriat?

M-am uitat surprins la el.

— În fiecare zi, Vlad. Dar am învățat că nu trebuie să-ți fie rușine să recunoști asta.

El a dat din cap și a plecat fără să spună nimic altceva. Poate că era un început.

Când toată lumea a plecat și liniștea s-a așternut peste bloc, am rămas singur pe bancuță. Am privit cerul și m-am întrebat dacă vreodată voi putea vorbi cu adevărat despre ce am trăit sau dacă tăcerea va fi mereu singura mea alinare.

Oare câți dintre noi trăim cu răni nevindecate pe care nimeni nu le vede? Și cât timp trebuie să treacă până când vom avea curajul să le arătăm lumii?