Un an fără vizite, un singur telefon și secretul socrului: Ce ascundea cu adevărat sosirea lui neașteptată?

— Nu pot să cred că vine, Cătălina! După un an de tăcere, acum, dintr-odată, vrea să ne vadă? am izbucnit eu, în timp ce încercam să găsesc o cămașă mai puțin șifonată pentru a doua zi.

Cătălina s-a oprit din spălatul vaselor și m-a privit peste umăr. Ochii ei căprui trădau o neliniște pe care încerca să o ascundă.

— E tatăl meu, Vlad. Poate are nevoie de ceva… Sau poate… poate vrea doar să ne vadă. Nu mai complica lucrurile.

Dar eu știam că nu era așa simplu. De când ne-am căsătorit, socrul meu, domnul Ilie, a fost mereu distant. Niciodată nu i-a plăcut de mine, niciodată nu a acceptat că fiica lui a ales un băiat crescut la bloc, fără avere și fără relații. În ultimul an, după ce s-a certat cu Cătălina din cauza banilor pe care nu i-am putut returna la timp, a dispărut complet din peisaj. Nici măcar de Crăciun nu ne-a sunat.

Acum, după douăsprezece luni de liniște apăsătoare, într-o marți seară ploioasă, telefonul a sunat. Vocea lui gravă și tăioasă mi-a dat fiori.

— Vlad, vin mâine la voi. Să fiți acasă.

Atât. Fără explicații, fără politețuri.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am tot gândit: Oare ce vrea? Să ne certe iar? Să ne ceară banii înapoi? Sau… poate e bolnav? Cătălina s-a întors de pe o parte pe alta, oftând adânc. Știam că și ea se teme.

A doua zi, la ora 10 fix, am auzit pași grei pe scara blocului. Ușa s-a deschis larg și domnul Ilie a intrat ca un general în inspecție. Purta același palton vechi și pălăria gri cu boruri late. S-a uitat prin apartamentul nostru mic și modest ca și cum ar fi evaluat un câmp de luptă.

— Bună dimineața, tată! a spus Cătălina încercând să zâmbească.

El n-a răspuns. S-a așezat direct la masă și a început:

— Vlad, trebuie să vorbim serios. Am nevoie de ajutorul tău.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ajutorul meu? Eu care abia reușeam să plătesc chiria?

— Despre ce e vorba? am întrebat cu vocea tremurândă.

Socrul meu a scos o foaie mototolită din buzunar și mi-a întins-o. Era o scrisoare oficială de la bancă: executare silită pentru casa lui din satul natal. Datorii uriașe, garanții puse pe numele lui… și pe al Cătălinei.

— Cum adică pe numele meu?! a izbucnit Cătălina.

— Am trecut casa pe numele tău când ai împlinit 18 ani. Am crezut că e mai sigur așa… Dar am girat cu ea pentru un credit. Acum banca vrea să ne ia totul.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Nu doar că nu aveam bani să-l ajutăm, dar nici măcar nu știam că suntem implicați în povestea asta murdară.

— Și ce vrei de la noi? am întrebat printre dinți.

— Vreau să mă ajuți să vând casa repede, înainte să vină executorii. Am nevoie de cineva de încredere care să vorbească cu oamenii din sat… Eu nu mai pot merge acolo după scandalul cu primarul.

Cătălina plângea în hohote. Eu mă simțeam prins între ciocan și nicovală: dacă refuzam, riscam să pierdem totul; dacă acceptam, trebuia să mă întorc în satul unde nu mă voiau niciodată.

— Vlad… te rog… fă asta pentru mine… pentru noi… a șoptit Cătălina printre lacrimi.

Am plecat a doua zi spre satul din Bărăgan cu un autobuz prăfuit. Pe drum mă gândeam la copilăria mea: la lipsuri, la umilințe, la cum mi-am promis că nu voi mai depinde niciodată de nimeni. Acum eram din nou la mâna altora.

Ajuns acolo, am dat nas în nas cu oamenii locului: priviri piezișe, șoapte pe la colțuri. Nimeni nu voia să cumpere casa socrului meu – toți știau de scandalurile lui cu primarul și cu vecinii. Unii râdeau pe sub mustață:

— Ai venit să vinzi ruina aia? Cine s-o ia? Poate doar dacă dai bani s-o ia cineva!

Zilele treceau greu. Încercam să vorbesc cu toți cunoscuții, dar nimeni nu voia să se bage. Într-o seară târzie, după ce am bătut satul în lung și-n lat, m-am așezat pe prispa casei părăsite și am plâns ca un copil. M-am simțit mic și neputincios.

Într-un final, am găsit un bătrân care voia casa pentru lemnele din ea. Preț de nimic – dar era singura soluție ca banca să nu ia totul și să nu rămânem datori pe viață.

Când m-am întors acasă cu banii puțini și cu sufletul golit de speranță, socrul meu m-a privit lung:

— Ai făcut ce trebuia… Dar să știi că nu te voi ierta niciodată că ai vândut casa părintească!

Atunci am izbucnit:

— Dar tu ne-ai întrebat vreodată ce vrem? Ai pus totul pe umerii noștri fără să ne spui nimic! Eu am făcut tot ce am putut!

Cătălina s-a pus între noi doi:

— Ajunge! Suntem familie sau nu?

A urmat o tăcere grea. Socrul meu a plecat fără să-și ia rămas bun. Eu și Cătălina am rămas singuri în apartamentul nostru mic, dar parcă mai uniți ca niciodată.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: Oare cât de mult putem duce pentru cei dragi? Unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire?