Unde ai fost? Povestea unei familii cu două fețe

— Unde ai fost, Irina? Am venit special să te vedem și tu nu erai acasă! vocea mătușii mele, Mariana, răsuna în telefon, tăioasă ca o lamă. Era duminică după-amiază, iar eu stăteam pe o bancă în Parcul Carol, cu ochii pierduți printre frunzele care cădeau încet. Mâinile îmi tremurau. Nu aveam chef de discuții, dar știam că nu pot evita la nesfârșit.

— Am avut treabă, mătușă… am spus încet, încercând să-mi ascund vocea stinsă. Nu voiam să-i spun că, de fapt, fugisem de acasă doar ca să nu-i văd pe toți adunați la masa din sufragerie, prefăcându-se că suntem o familie fericită.

— Treabă? Irina, tu mereu ai treabă când vine vorba de familie! Ce se întâmplă cu tine? De când te-ai mutat la București, parcă nu te mai recunoaștem!

Am închis ochii și am inspirat adânc. Bucureștiul era refugiul meu, dar și locul unde mă simțeam cel mai singură. După ce mama a murit acum trei ani, tata s-a recăsătorit cu o femeie rece, iar eu am simțit că nu mai am loc în casa copilăriei mele din Ploiești. Așa că am venit aici, la facultate, cu speranța că voi găsi ceva ce nu avusesem niciodată: liniște.

Dar liniștea nu vine niciodată când ai o familie ca a mea. Mariana era sora mamei mele și mereu încerca să mă tragă înapoi în trecut. Îmi amintea constant de datoriile față de familie, de tradiții, de cum ar trebui să fiu. Dar eu nu mai voiam să fiu fata ascultătoare care accepta totul fără să întrebe nimic.

Telefonul a vibrat din nou. De data asta era Ana, verișoara mea. „Trebuie să vorbim urgent. E ceva ce nu știi.”

M-am ridicat de pe bancă și am pornit spre apartamentul mic din Drumul Taberei. Pe drum, gândurile îmi alergau haotic: Ce putea fi atât de grav? Ce secret mai ascundea familia mea?

Când am ajuns, Ana mă aștepta deja pe scări. Avea ochii roșii și părea că nu dormise toată noaptea.

— Irina, trebuie să-ți spun ceva… Nu mai pot să țin asta doar pentru mine.

Am intrat în apartament și m-am așezat pe canapea. Ana s-a așezat lângă mine și a început să plângă.

— Ți-ai pus vreodată întrebarea de ce mama ta nu vorbea niciodată despre bunicul?

— Da… dar mereu mi s-a spus că a murit când eram mică.

Ana a dat din cap.

— Nu e adevărat. Bunicul trăiește. E la un azil în apropiere de Ploiești. Mama ta l-a ascuns de toți pentru că… pentru că el a făcut ceva groaznic.

Simțeam cum totul se prăbușește în jurul meu. Mama mea? Să fi mințit atâția ani?

— Ce a făcut?

Ana a oftat adânc.

— A avut o aventură cu o altă femeie și a făcut un copil. Mama ta a aflat și l-a dat afară din casă. A rupt orice legătură cu el și ne-a interzis tuturor să-l mai vedem sau să vorbim despre el.

M-am ridicat brusc.

— Și tu știai asta?

— Am aflat acum câteva luni, când am găsit niște scrisori vechi la bunica. Am fost la azil… Irina, bunicul vrea să te vadă.

Nu știam dacă să plâng sau să țip. Toată viața mea fusese construită pe o minciună. Mama, cea pe care o idolatrizasem mereu pentru puterea ei, ascunsese un secret atât de mare încât ne schimbase tuturor destinul.

— De ce îmi spui abia acum?

— Pentru că am văzut cât suferi. Pentru că meriți să știi adevărul despre familia ta. Și pentru că bunicul e bolnav… nu mai are mult.

Am stat toată noaptea trează, uitându-mă la tavanul alb al camerei mele. M-am gândit la copilăria mea: la serile când mama îmi citea povești, la zilele când mă certa pentru note mici, la felul în care mă strângea în brațe când plângeam. Cum putea femeia aceea să-mi ascundă ceva atât de important?

A doua zi dimineață am luat trenul spre Ploiești. Pe drum, mi-am amintit de toate discuțiile tensionate cu tata după ce s-a recăsătorit, de felul în care mătușa Mariana încerca mereu să controleze totul, de privirile pline de reproș ale rudelor atunci când refuzam să particip la mesele de familie.

La azil mirosea a medicamente și a vechi. O asistentă m-a condus într-o cameră mică unde un bătrân slab stătea pe marginea patului, privind pe fereastră.

— Bunicule? am șoptit.

Bărbatul s-a întors încet spre mine. Avea ochii mamei mele.

— Irina… ai venit…

Am izbucnit în plâns și m-am prăbușit lângă el. Am vorbit ore întregi despre trecut, despre greșeli și regrete. Mi-a povestit despre mama mea, despre cât de mult o iubise și cât de tare o rănise. Mi-a spus despre fratele meu vitreg — un băiat pe care nu-l cunoscusem niciodată.

Când am ieșit din azil, cerul era gri și ploua mărunt. M-am simțit mai ușoară, dar și mai confuză ca niciodată. Familia mea nu era ceea ce crezusem eu că este. Dar poate nimeni nu are o familie perfectă.

Când m-am întors la București, mătușa Mariana m-a sunat din nou:

— Ai fost la el? Cum ai putut? Mama ta nu ar fi vrut asta!

— Poate că nu… dar eu vreau adevărul. Și vreau să aleg singură ce fel de om vreau să fiu.

Am închis telefonul și m-am uitat lung pe fereastră la orașul care nu dormea niciodată. Poate că nu voi găsi niciodată liniștea pe care o caut, dar măcar acum știu cine sunt cu adevărat.

Oare câți dintre noi trăim vieți construite pe secretele altora? Și cât curaj ne trebuie ca să le privim în față?