Vecina mea m-a rugat să am grijă de mama ei: Cum am găsit un nou sens după pensionare

— Nu mai pot, doamnă Elena! Nu mai pot! — vocea Marianei răsuna disperată pe holul blocului, în timp ce încerca să-și țină lacrimile în frâu. Era o seară ploioasă de martie, iar eu tocmai ieșisem să duc gunoiul. Mariana, vecina mea de la etajul trei, se sprijinea de balustradă, cu telefonul la ureche și ochii roșii. Am simțit un nod în gât. O știam pe Mariana de când era copil. Acum lucra în Canada, trimitea bani acasă și-și vedea mama doar prin apeluri video.

— Ce s-a întâmplat? — am întrebat-o, încercând să nu par prea curioasă.

— Mama… nu mai poate sta singură. Am găsit-o azi căzută în bucătărie. Nu știu ce să fac… — vocea ei s-a frânt, iar eu am simțit cum mi se strânge inima.

În acea clipă, mi-am amintit de singurătatea care mă apăsa de când mă pensionasem. Copiii mei erau plecați la București, iar soțul meu, Ion, murise acum trei ani. Singura mea bucurie era nepotul meu, Vlad, pe care îl vedeam doar în weekenduri. Restul timpului îl petreceam privind pe fereastră sau făcând ordine prin casă.

— Dacă vreți… pot să trec eu pe la mama dumneavoastră zilnic — am spus, aproape fără să gândesc. Mariana m-a privit cu ochii mari, ca și cum nu-i venea să creadă.

— Serios? Doamnă Elena, nu știu cum să vă mulțumesc! Vă plătesc, vă rog… orice!

Am dat din cap că nu e nevoie. Nu voiam bani. Voiau doar să simt că mai contez pentru cineva.

A doua zi dimineață am urcat la etajul patru. Mama Marianei, tanti Sofia, stătea pe un fotoliu vechi, cu o pătură pe genunchi și privirea pierdută. Când m-a văzut, a strâmbat din nas.

— Cine ești tu? — a întrebat răstit.

— Sunt Elena, vecina de la doi. Mariana m-a rugat să vă ajut puțin.

— Nu-mi trebuie ajutor! — a bombănit ea, dar mâinile îi tremurau când încerca să-și toarne ceaiul.

Am început să vin zilnic. Îi făceam cumpărături, îi găteam supă sau îi citeam ziarul. Uneori mă certa că nu pun destulă sare sau că nu-i calc bine baticul. Alteori plângea după Mariana și mă întreba de ce a plecat fata ei așa departe.

Într-o zi, când îi pieptănam părul alb ca neaua, tanti Sofia a început să povestească:

— Când eram tânără, nu aveam timp nici să respir. Munceam la fabrică și acasă creșteam doi copii. Acum… uite-mă! Toată lumea fuge de mine.

Am simțit un fior rece. Știam ce înseamnă să te simți inutil.

Între timp, fiica mea, Alina, a început să-mi reproșeze că nu mai pot avea grijă de Vlad așa des.

— Mamă, tu chiar vrei să-ți petreci bătrânețea cu străini? Nepotul tău are nevoie de tine!

— Și tanti Sofia are nevoie de cineva — am răspuns eu încet.

— Dar noi? Familia ta?

Nu știam ce să-i spun. Mă simțeam prinsă la mijloc între datoria față de familie și nevoia de a ajuta pe altcineva care era la fel de singur ca mine.

Într-o seară, când am ajuns acasă obosită după o zi grea cu Sofia (care făcuse o criză de nervi pentru că nu-i găsisem o fotografie veche), am găsit-o pe Alina plângând în bucătărie.

— Mamă… Vlad a întrebat azi dacă ai murit. Nu te mai vede aproape deloc…

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng și eu. Mi-am dat seama că încercând să umplu golul din viața mea cu grija pentru altcineva, îl lăsam pe nepotul meu fără bunica lui.

A doua zi i-am spus Marianei că trebuie să reducem vizitele la două-trei pe săptămână. A fost dezamăgită, dar a înțeles.

Sofia însă nu a primit vestea bine. A început să mă acuze că o abandonez ca toți ceilalți.

— Toată lumea pleacă! Nimeni nu stă lângă mine! — țipa ea printre lacrimi.

Am încercat s-o liniștesc:

— Nu plec nicăieri. Vin cât pot. Dar și familia mea are nevoie de mine…

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile ca mine: prinse între copii plecați în străinătate, bătrâni singuri și nepoți care cresc fără bunici aproape.

Câteva luni mai târziu, Mariana s-a întors acasă pentru câteva zile. A venit la mine cu o cutie de bomboane și ochii plini de recunoștință.

— Doamnă Elena… dacă n-ați fi fost dumneavoastră… nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu mama.

Am zâmbit trist:

— Știți… și eu aveam nevoie de cineva.

Acum împart timpul între Vlad și Sofia. Nu e ușor. Uneori mă simt vinovată că nu pot fi tot timpul acolo pentru fiecare dintre ei. Alteori mă bucur că încă pot ajuta.

Mă întreb adesea: oare câte bunici ca mine încearcă să împace dorul de familie cu datoria față de ceilalți? Oare găsim vreodată echilibrul sau doar ne mințim că putem avea totul?