Vecinul cel Nou: Între Încredere și Trădare în Satul Bunicilor

— Mamă, iar a intrat pe terenul nostru! Am strigat din toată inima, cu mâinile pline de noroi, alergând spre casă. Bunica, care curăța ceapa verde pe prispă, s-a ridicat brusc, cu ochii mijiți de supărare.

— Cine, Ilinca? Nu-mi spune că iar vecinul cel nou…

— Da, mamaie! L-am văzut cum a tras gardul mai încoace, pe lângă meri. Și-a pus și niște pari noi, ca și cum ar fi pământul lui!

Așa a început totul. Era început de mai, iar noi abia ne mutasem la țară pentru sezonul cald. Casa bunicilor din satul Călinești era refugiul nostru de fiecare dată când orașul devenea prea sufocant. De ani buni, terenul vecin fusese lăsat în paragină, până într-o zi când o dubiță albă a oprit la poartă și din ea a coborât un bărbat cu o privire șireată și un zâmbet fals.

— Bună ziua, vecinilor! Sunt Doru. Am cumpărat terenul de lângă voi. De azi înainte, o să ne vedem des!

La început, părea prietenos. Ne-a adus chiar și o sticlă de țuică „de casă” (deși tata a zis că miroase a spirt). Dar după câteva zile au început să apară problemele: gălețile noastre de la fântână dispăreau, gardul era tot mai aproape de noi, iar într-o noapte am găsit urme de pași proaspeți în grădina cu roșii.

Tata s-a înfuriat:

— Nu se poate așa ceva! O să-l confrunt mâine dimineață!

Dar mama l-a tras de mânecă:

— Stai, Gheorghe! Să nu facem scandal. Poate e doar o neînțelegere…

Eu nu mai aveam răbdare. Într-o seară, m-am ascuns după șopron și am urmărit ce face Doru. L-am văzut cum măsoară cu ruleta și pune pari noi pe terenul nostru. Am alergat la părinți cu lacrimi în ochi.

— Nu mă credeți niciodată! Uitați-vă singuri!

A doua zi dimineață, tata și bunicul au mers la Doru.

— Domnule Doru, ce faceți acolo? De ce mutați gardul?

El a ridicat din umeri:

— Așa mi-a zis notarul. Aici e hotarul meu. Dacă nu vă convine, mergeți la primărie!

S-au încins discuțiile. Tata s-a întors acasă roșu la față.

— Ne ia pământul de sub nas! Și nimeni nu face nimic!

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Doru venea tot mai des cu prieteni dubioși, făceau grătare până târziu și lăsau gunoaie peste tot. Odată am găsit chiar și o pungă cu resturi aruncate peste gardul nostru.

Bunica plângea:

— Nu mai e liniște aici… Parcă nu mai e satul nostru.

Am hotărât să facem ceva. Tata a mers la primărie cu actele vechi ale bunicului. Acolo, funcționara l-a privit plictisită:

— Domnu’ Gheorghe, dacă nu aveți măsurători cadastrale noi, nu vă pot ajuta…

Ne-am simțit neputincioși. Doru râdea pe sub mustață ori de câte ori trecea pe lângă noi.

Într-o noapte, am auzit zgomote ciudate. M-am uitat pe geam și l-am văzut pe Doru cum sapă ceva lângă fântână. Am trezit-o pe mama:

— Hai să chemăm poliția!

Dar tata a zis:

— Până vin ei, iese scandal mare. Trebuie să-l prindem cu mâța-n sac!

A doua zi am pus o cameră veche de supraveghere ascunsă printre crengi. Am filmat tot: cum muta pari, cum arunca gunoaie și cum intra pe terenul nostru fără rușine.

Cu probele în mână, tata s-a dus din nou la primărie și apoi la poliție. De data asta, au venit doi polițiști la poarta lui Doru.

— Domnule Doru, avem plângeri împotriva dumneavoastră pentru tulburarea liniștii publice și încălcarea proprietății.

Doru s-a schimbat la față. A început să dea vina pe „greșeli vechi” și „confuzii de acte”. Dar polițiștii i-au spus clar:

— Dacă mai faceți probleme, riscați dosar penal.

După incident, Doru s-a liniștit o vreme. Dar liniștea nu era completă. Satul era împărțit: unii îl apărau pe Doru („E băiat bun, doar că-i nou”), alții ne susțineau pe noi („Nu se face așa ceva între vecini!”).

Mama încerca să mă liniștească:

— Ilinca, oamenii sunt complicați. Unii profită de bunătatea altora…

Dar eu nu puteam uita privirea lui Doru când ne-a văzut cu poliția la poartă: nu era frică, ci dispreț.

Au trecut săptămâni. Am început să ne ferim de el ca de ciumă. Dar într-o zi l-am văzut stând singur pe bancă, cu capul în mâini. M-am apropiat încet.

— De ce faceți asta? De ce nu putem fi vecini normali?

S-a uitat la mine lung:

— Fata mea… viața nu-i dreaptă cu toți. Eu am pierdut tot în oraș… aici am vrut să o iau de la capăt. Dar n-am știut cum.

Am simțit pentru prima dată milă pentru el. Poate că fiecare are povestea lui ascunsă sub masca indiferenței sau răutății.

Acum stau pe prispă și mă întreb: oare cât de ușor putem pierde ceea ce iubim dacă nu suntem atenți? Și cât de repede judecăm oamenii fără să știm prin ce-au trecut? Voi ce ați fi făcut în locul meu?