Visul unei nunți spulberat: Povara banilor care ne-a destrămat familia

— Mama, trebuie să vorbim.

Vocea Marei tremura, iar ochii îi erau roșii de plâns. Era târziu, aproape miezul nopții, și eu abia reușisem să adorm după o zi lungă la serviciu. M-am ridicat din pat, simțind deja un nod în stomac. Nu era prima dată când Mara venea la mine cu inima frântă, dar de data asta era diferit.

— Ce s-a întâmplat, puiule? am întrebat, încercând să-mi ascund îngrijorarea.

— Nu știu dacă mai pot să mă mărit cu Vlad…

Cuvintele ei au căzut ca un trăsnet. Cu doar două luni în urmă, Mara venise acasă radiind de fericire: Vlad o ceruse de soție într-un parc din centrul Bucureștiului, sub lumina felinarelor. Îmi amintesc cum îi strălucea inelul pe deget și cum râdea cu lacrimi în ochi. Ne-am bucurat cu toții, chiar dacă știam că Vlad nu vine dintr-o familie înstărită. Tatăl lui, domnul Dinu, trăia într-o garsonieră modestă din Rahova și abia se descurca de la o lună la alta.

Noi, eu și soțul meu, Sorin, am decis să acoperim toate cheltuielile nunții. Nu era ușor – salariile noastre de profesori nu ne permiteau extravaganțe, dar Mara era singura noastră fiică și visam să-i oferim o zi de neuitat. Am început să punem bani deoparte, să căutăm restaurante, să facem liste cu invitați.

Totul s-a schimbat într-o seară de duminică, când am invitat familia lui Vlad la noi acasă pentru a discuta detaliile nunții. Domnul Dinu a venit îmbrăcat modest, cu o cămașă veche și pantofi uzați. A stat retras, evitând privirile noastre. La un moment dat, Sorin a încercat să destindă atmosfera:

— Domnule Dinu, nu vă faceți griji pentru cheltuieli. Noi ne ocupăm de tot.

Domnul Dinu a ridicat privirea și a spus încet:

— Vă mulțumesc, dar nu pot accepta. Nu vreau ca fiul meu să fie privit ca un milog.

A urmat o tăcere apăsătoare. Vlad s-a înroșit la față și a început să se certe cu tatăl lui:

— Tata, nu e vorba de milogeală! E vorba de familie!

— Nu vreau să fiu umilit! a răspuns domnul Dinu cu voce tremurată.

Mara s-a retras în camera ei plângând. Eu am rămas blocată între două lumi: dorința de a-mi vedea fata fericită și realitatea dureroasă a diferențelor sociale care ne despărțeau.

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Vlad a început să evite discuțiile despre nuntă. Mara era tot mai abătută. Într-o seară, am găsit-o scriind o scrisoare:

„Dragă Vlad,
Nu știu dacă dragostea noastră poate supraviețui atâtor piedici. Mă doare că familiile noastre nu pot găsi un drum comun…”

Am citit rândurile printre lacrimi. M-am simțit neputincioasă. Oare făcusem prea mult? Oare ar fi trebuit să-l las pe domnul Dinu să contribuie măcar simbolic? Sau poate ar fi trebuit să accept că nu toți oamenii pot trece peste orgoliu?

Într-o zi, Mara a venit acasă cu ochii umflați:

— Mama, Vlad vrea să amânăm nunta. Spune că nu poate suporta să-și vadă tatăl atât de rănit.

Am încercat să o liniștesc:

— Poate e mai bine așa, puiule. Poate timpul va vindeca rănile.

Dar timpul nu a vindecat nimic. Vlad s-a îndepărtat tot mai mult. Mara s-a închis în ea însăși. Eu și Sorin am început să ne certăm din ce în ce mai des – el mă acuza că am fost prea insistentă cu organizarea, eu îl acuzam că nu a știut să gestioneze situația cu domnul Dinu.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Sorin, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat unde am greșit. De ce banii trebuie să fie mereu între oameni? De ce orgoliul unui tată poate distruge fericirea copiilor?

Mara a plecat într-un final la Cluj, unde s-a angajat ca medic rezident. Vlad a rămas în București. Nu s-au mai văzut de atunci.

Au trecut doi ani de atunci și încă mă trezesc uneori noaptea gândindu-mă la acea seară fatidică. Îmi lipsește râsul Marei prin casă. Îmi lipsește speranța că totul va fi bine.

Oare chiar merită să sacrificăm dragostea pentru mândrie sau bani? Sau poate ar trebui să învățăm să fim mai buni unii cu alții înainte ca viața să ne despartă definitiv?