Când Maria a Aruncat Micii: O Prietenie la Răscruce

— Nu pot să cred ce-ai făcut, Maria! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce micii sfârâiau încă pe dalele încinse ale terasei. Fumul se ridica încet, amestecându-se cu mirosul de iarbă proaspăt tunsă și cu tăcerea apăsătoare care se lăsase peste toți cei adunați la grătarul nostru de sâmbătă.

Maria stătea în fața mea, cu ochii mari și umezi, dar cu bărbia ridicată sfidător. — Nu mai suport să văd cum animalele sunt sacrificate pentru plăcerea voastră! a spus ea, vocea ei tăioasă tăind liniștea ca un cuțit.

În jurul nostru, prietenii noștri — Vlad, Irina, Costin și chiar mama mea, care venise să ne aducă salată de vinete — rămăseseră încremeniți. Nimeni nu mai știa ce să spună. Era pentru prima dată când cineva rupea ritualul nostru de vară, acel grătar care ne adunase an de an, indiferent de certuri sau necazuri.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Maria fusese mereu sufletul petrecerii, cea care aducea glume noi și râsete molipsitoare. Dar de când devenise vegană, totul se schimbase. La început am râs de noile ei rețete cu năut și tofu, apoi am încercat să le gust din politețe. Dar azi… azi a trecut o linie invizibilă.

— Maria, nu era nevoie să faci asta! i-am spus printre dinți. Puteai pur și simplu să nu mănânci. Nimeni nu te obliga!

Ea a oftat adânc. — Nu înțelegi… Nu mai pot sta deoparte. Dacă nu spun nimic, sunt complice.

Costin a încercat să destindă atmosfera: — Hai, măi, nu-i chiar așa grav. Facem alți mici, nu moare nimeni.

Dar Vlad s-a enervat: — Ba da, moare! Moare prietenia noastră dacă nu ne respectăm unii pe alții!

Mama s-a apropiat de mine și mi-a șoptit la ureche: — Las-o, dragă. O fi vreo criză de-a ei…

Dar nu era doar o criză. Era ceva mai adânc. În ultimele luni, Maria se schimbase. Nu mai venea la pizza cu gașca, refuza orice invitație la ieșiri dacă știa că se va mânca carne. Începuse să posteze pe Facebook imagini cu animale chinuite și să comenteze acid la orice poză cu friptură.

— Nu vreau să vă pierd, dar nici nu pot să mă prefac că totul e ok! a spus ea, cu lacrimi în ochi.

Irina s-a apropiat timid: — Maria, noi te iubim oricum ai fi… dar nu poți să ne impui alegerile tale.

Maria s-a întors spre mine: — Tu ce ai fi făcut dacă ai fi fost în locul meu?

Am rămas fără cuvinte. Nu știam ce să-i răspund. Pe de o parte, îi înțelegeam durerea și convingerile. Pe de altă parte, simțeam că ne judecă pe toți pentru ceva ce făceam dintotdeauna — un grătar cu mici și bere la soare.

Seara s-a terminat prost. Unii au plecat mai devreme, alții au rămas tăcuți pe băncuță, privind cum soarele apune peste curtea noastră plină de resturi de mici aruncați și farfurii neterminate.

După ce toți au plecat, am rămas singură pe terasă. Am privit spre locul unde micii fuseseră aruncați și m-am întrebat dacă prietenia noastră va mai fi vreodată la fel.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Maria: „Îmi pare rău că am reacționat așa. Poate ar trebui să luăm o pauză.”

Am simțit un gol în stomac. O pauză? După atâția ani? Am încercat să-i răspund, dar orice cuvânt părea nepotrivit.

În zilele următoare, gașca noastră s-a destrămat încet-încet. Fiecare a ales o tabără: unii au susținut-o pe Maria, alții au rămas de partea mea. Grupul nostru de WhatsApp s-a umplut de discuții aprinse despre drepturile animalelor, tradiții românești și respect reciproc.

Mama m-a întrebat într-o seară: — Tu ce crezi că e mai important? Să-ți păstrezi prietenii sau să-ți aperi principiile?

Nu știam ce să-i răspund. Poate că adevărul era undeva la mijloc. Poate că fiecare dintre noi avea dreptate în felul lui.

Au trecut luni de atunci. N-am mai vorbit cu Maria decât rareori, pe scurt și politicos. Grătarele s-au rărit și ele; parcă nimeni nu mai avea chef de petreceri ca altădată.

Uneori mă întreb dacă am fi putut face altfel. Dacă am fi putut găsi o cale să ne acceptăm diferențele fără să ne rănim.

Poate că prieteniile adevărate trec prin încercări grele ca să devină mai puternice… sau poate unele lucruri pur și simplu nu pot fi împăcate niciodată.

Voi ce credeți? E posibil să rămânem uniți când valorile noastre devin atât de diferite? Sau e inevitabil ca drumurile noastre să se despartă?