Când nimeni nu vine: Povestea unui frate uitat

— Nu te duci? mă întreabă mama, cu vocea ei stinsă, în timp ce își strânge halatul pe lângă trupul subțire. E frig în bucătărie, iar ceasul de pe perete ticăie apăsat, ca o inimă care nu vrea să tacă.

Mă uit la ea, dar nu răspund. În mintea mea, cuvintele se ciocnesc ca niște valuri reci: „De ce eu? De ce mereu eu?”

Radu e fratele meu mai mare cu trei ani. Când eram mici, mă lua de mână și mă ducea la școală, chiar dacă râdea de mine în fața prietenilor lui. Apoi, ceva s-a rupt între noi. Poate când tata a plecat, poate când Radu a început să lipsească nopțile și să vină acasă cu ochii roșii. Poate când am găsit-o pe mama plângând în baie, iar el a trecut pe lângă ea fără să spună nimic.

Acum, după ani de tăcere și certuri, după ce-a ajuns la spital cu o criză pe care nici medicii n-au știut s-o explice pe loc, trebuie să-l iau acasă. Mama nu poate merge – are picioarele umflate și inima slabă. Tata… tata e doar o voce la telefon, din Germania, care promite că „o să trimită bani”.

— Nu pot, spun într-un final. Poate merge cineva de la spital cu el cu ambulanța.

Mama oftează și-și freacă mâinile. — E fratele tău, Vlad. Nu-l lăsa singur.

Mă ridic brusc de la masă. — Dar el pe mine m-a lăsat singur de atâtea ori! Ai uitat? Ai uitat când a spart geamul și a dat vina pe mine? Sau când a luat banii din portofelul tău și a zis că i-am luat eu?

Mama tace. Știu că nu uită nimic, dar nu vrea să recunoască. În ochii ei văd aceeași durere veche, aceeași speranță că poate, dacă îl aduc acasă, totul va fi ca înainte.

Mă îmbrac fără chef și ies în frigul de februarie. Strada e pustie, doar un câine latră undeva în depărtare. Merg spre spital cu pași grei, simțind cum fiecare pas mă apasă mai tare.

La secția de neurologie miroase a dezinfectant și a teamă. O asistentă tânără mă privește cu milă când îi spun numele lui Radu.

— E bine că a venit cineva după el. Săracul băiat…

Nu răspund. Mă gândesc la toate dățile când Radu m-a lăsat baltă: la banchetul din clasa a opta, când trebuia să vină după mine și n-a mai apărut; la ziua mea de naștere, când mi-a promis că vine cu tort și n-a venit deloc.

Ușa salonului scârțâie când o deschid. Radu stă pe marginea patului, cu capul plecat și mâinile tremurânde. Nu pare băiatul rebel de altădată; pare un copil speriat.

— Ai venit…

Vocea lui e slabă, aproape o șoaptă.

— Da, am venit. N-aveam de ales.

Se uită la mine cu ochii lui verzi, aceiași ochi pe care îi avea tata când era supărat.

— Vlad… îmi pare rău pentru tot.

Nu știu ce să spun. Îmi vine să țip: „Prea târziu!” Dar văd cum îi tremură buzele și cum își strânge pumnii în cearșaf.

— Hai să mergem acasă, spun sec.

Pe drum nu vorbim. În autobuz, oamenii se uită la noi ciudat – doi frați care nu-și vorbesc, fiecare pierdut în gândurile lui. Îmi amintesc cum mergeam împreună la bunici, cum ne băteam pe locul de la geam și râdeam până ne durea burta. Unde s-a dus totul?

Ajungem acasă. Mama ne așteaptă în prag, cu ochii umezi.

— Slavă Domnului că sunteți bine!

Radu intră primul și se oprește în hol. Eu rămân în ușă, simțind că pragul ăsta e o graniță între trecut și prezent.

Seara cade greu peste blocurile cenușii. Mama pregătește ceai și ne pune farfurii cu mâncare pe masă. Radu mănâncă încet, ca un om care nu știe dacă are voie să se bucure de hrană.

— Vlad…

Îl privesc fără să spun nimic.

— Știu că am greșit mult față de tine… față de voi toți. Dar n-am știut cum să cer ajutorul. M-am simțit mereu singur…

Îmi vine să râd amar: — Singur? Dar noi eram aici! Eu eram aici!

Radu dă din cap încet: — Nu-i totuna… Uneori te simți singur chiar dacă ai oameni lângă tine.

Trec zilele greu. Radu doarme mult sau stă cu ochii în tavan. Mama îl privește pe furiș și oftează des. Eu încerc să-mi văd de treabă – serviciu, cumpărături, facturi – dar simt mereu un nod în stomac.

Într-o seară îl găsesc pe balcon, fumând o țigară pe ascuns.

— Știi că nu ai voie…

Dă din umeri: — E singura chestie care mă liniștește.

Tac o vreme. Apoi întreb:
— De ce ai făcut toate prostiile alea? De ce ai fugit mereu?

Radu se uită la mine lung:
— Pentru că mi-era frică… Să nu fiu ca tata. Să nu dezamăgesc… Și până la urmă tot am dezamăgit.

Îmi dau seama că niciodată nu l-am întrebat cu adevărat ce simte. Am judecat mereu din afară, fără să văd ce e în el.

Într-o duminică dimineață îl aud plângând în baie. Mă opresc în dreptul ușii și ascult lacrimile lui amestecate cu apa de la robinet. Pentru prima dată simt că vreau să-l ajut cu adevărat.

Batem la ușă încet:
— Radu… Sunt aici dacă vrei să vorbim.

Nu răspunde imediat, dar după câteva minute deschide ușa și mă privește cu ochii roșii:
— Mulțumesc că ai venit după mine atunci… Nu cred că meritai să faci asta pentru mine.

Îl iau în brațe pentru prima dată după ani buni. Simt cum se rupe ceva între noi – un zid vechi de resentimente și tăceri.

Poate că iertarea nu vine peste noapte. Poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet. Dar azi am ales să fiu acolo pentru el – nu pentru că trebuie, ci pentru că vreau.

Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim cu frați sau surori pe care îi considerăm pierduți? Câți avem curajul să facem primul pas spre împăcare? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu.