Ce spun vecinii: Povestea unei iubiri interzise între blocuri
— Nu te mai duce la el! Ai auzit ce-a zis doamna Popescu aseară? Că nu-i normal ce faci, că ne faci de râs în tot blocul!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îi tremurau pe ștergar, iar ochii îi ardeau de supărare. Eu stăteam cu spatele la ea, privind pe geam spre curtea interioară, unde Radu mă aștepta, sprijinit de bicicleta lui veche.
— Mama, nu-mi pasă ce zice doamna Popescu! Nici ce zic ceilalți! Eu îl iubesc pe Radu, nu pe ei!
Am simțit cum mă strânge stomacul. Știam că nu va ceda ușor. De când tata a plecat în Italia și ne-a lăsat singure, mama s-a agățat cu disperare de părerea vecinilor, ca și cum asta ar fi ținut-o pe linia de plutire. Pentru ea, reputația era tot ce mai avea.
— Dar tu nu vezi? Fata lui Vasile și-a găsit un băiat bun, cu serviciu la bancă! Tu te-ai lipit de băiatul ăsta… fără viitor! Nici măcar nu are părinți aici, stă cu bunica aia bolnavă!
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Radu era tot ce aveam mai frumos. Ne-am cunoscut la liceu, la o petrecere organizată în scara blocului. El era mereu cu glumele la el, dar ascundea o tristețe pe care doar eu o vedeam. Tatăl lui murise într-un accident la combinat, iar mama lui plecase în Spania să muncească. Radu rămăsese cu bunica lui, tanti Ileana, o femeie blândă, dar bolnavă de inimă.
— Mama, nu vreau să trăiesc viața altcuiva! Vreau să fiu fericită!
— Fericirea nu ține de foame! Ai să vezi tu când o să-ți bată lumea obrazul!
Am ieșit trântind ușa. Pe scară, am dat nas în nas cu doamna Popescu. M-a privit lung, cu un zâmbet strâmb.
— Iar la băiatul ăla? Să nu zici că nu te-am avertizat! O să-ți pară rău…
Am coborât în fugă și m-am aruncat în brațele lui Radu.
— Hai să plecăm undeva, să nu ne mai găsească nimeni!
El a zâmbit trist.
— Știi că nu pot s-o las pe bunica singură… Dar putem visa împreună.
Așa au trecut lunile. Ne întâlneam pe ascuns, ne scriam bilețele și ne promiteam că într-o zi vom avea casa noastră. Dar bârfele creșteau ca un mucegai pe pereții blocului. Într-o seară, când m-am întors acasă mai târziu, am găsit-o pe mama plângând cu capul pe masă.
— Ce-ai făcut? Ai auzit ce s-a întâmplat? Au venit cei de la Protecția Copilului la tanti Ileana! Cineva a spus că Radu n-are condiții și că bunica lui nu poate avea grijă de el!
M-am prăbușit pe scaun. Știam cine făcuse reclamația. Doamna Popescu avea mereu grijă să „protejeze” cartierul de „elemente dubioase”.
— Mama… trebuie să-l ajutăm!
— Nu! Să nu te mai văd cu el! Dacă vrei să rămâi sub acoperișul meu, îl uiți!
A fost prima dată când am simțit că mă sufoc. Am ieșit din casă fără să știu unde merg. L-am găsit pe Radu în fața blocului lui, cu ochii roșii.
— Ne iau casa… Bunica e speriată rău. Ce ne facem?
L-am luat de mână și am fugit împreună spre garsoniera unei prietene. Acolo am stat toată noaptea, făcând planuri: să muncim împreună, să strângem bani pentru o chirie mică, să nu mai depindem de nimeni.
Dar realitatea era crudă. Eu lucram part-time la o librărie, el făcea livrări cu bicicleta. Banii abia ne ajungeau pentru mâncare. Într-o zi, tanti Ileana a făcut un atac de cord și a ajuns la spital. Radu s-a prăbușit.
— E vina mea… Dacă n-aș fi tras-o în toate problemele mele…
— Nu e vina ta! E vina celor care ne judecă fără să ne cunoască!
În acea noapte, am decis să merg acasă și să vorbesc cu mama. Am găsit-o privind pe fereastră, cu ochii pierduți.
— Mama… Nu pot fără el. Dar nici fără tine.
A tăcut mult timp.
— Știi… și eu am iubit odată un băiat pe care nu-l voiau ai mei. L-am lăsat pentru că mi-a fost frică de gura lumii. Poate că n-ar fi trebuit…
Am plâns amândouă. A doua zi, mama a venit cu mine la spital la tanti Ileana. A stat lângă patul ei și i-a adus supă caldă.
— Suntem oameni, nu etichete — a spus încet.
Vecinii au continuat să vorbească. Doamna Popescu ne privea cu dispreț când treceam prin fața blocului. Dar încet-încet, zidurile s-au crăpat puțin: cineva ne-a adus o plapumă veche, altcineva ne-a dat o sacoșă cu mere.
Nu știu dacă iubirea noastră va rezista tuturor furtunilor. Dar știu că am ales să lupt pentru ea.
Mă întreb uneori: câte vieți sunt distruse din cauza prejudecăților? Oare cât de mult contează ce spun vecinii atunci când e vorba despre fericirea ta?