Între două lumi: Povestea mea cu fosta soacră

— Irina, te rog, nu pleca încă! Vocea doamnei Maria răsuna în holul micuț al apartamentului ei din Drumul Taberei, în timp ce eu îmi strângeam geaca pe braț, gata să fug la primul semn de tensiune. Mă simțeam ca o adolescentă prinsă cu minciuna, deși aveam treizeci și șapte de ani și un divorț la activ.

— Nu vreau să te rețin, dar… chiar am nevoie să vorbim. Nu despre Vlad, nu despre trecut. Despre noi două.

Am rămas pe loc, cu mâna pe clanță. O privire scurtă spre masa din sufragerie, unde aburii ceaiului de tei se ridicau leneși din două cești vechi, m-a făcut să cedez. M-am așezat stingheră pe marginea canapelei, încercând să-mi ascund neliniștea.

Nu mai vorbisem cu Maria de aproape doi ani. După divorțul de Vlad, fiul ei, relația noastră s-a rupt brusc. Mereu am simțit că mă judecă, că nu sunt suficient de bună pentru băiatul ei. Îmi amintesc și acum cum, în ziua în care am plecat din apartamentul conjugal, mi-a spus cu voce rece:

— Să nu crezi că vei mai găsi vreodată pe cineva ca Vlad. O să regreți!

Acel reproș mi-a rămas în minte mult timp. Poate prea mult. Dar acum, aici, în sufrageria ei modestă, părea alt om. Ochii îi erau obosiți, iar mâinile îi tremurau ușor când mi-a întins ceașca.

— Irina, știu că am greșit mult față de tine. Poate nu o să mă ierți niciodată… dar vreau să încerc să repar ce se mai poate.

Am sorbit din ceaiul fierbinte, încercând să-mi adun gândurile. Nu știam dacă să cred în schimbarea ei sau dacă era doar o încercare de a-și liniști conștiința. În ultimii ani, viața mea fusese un șir lung de compromisuri și renunțări: jobul stresant la contabilitate, singurătatea apăsătoare din garsoniera închiriată și vizitele rare ale fiicei mele, Ana, care locuia cu Vlad.

— De ce acum? am întrebat-o brusc. De ce vrei să vorbim după atâta timp?

Maria a oftat adânc și a privit pe fereastră la copacii desfrunziți.

— Am fost la biserică în ultima vreme. Poate sună ciudat… dar acolo am început să văd altfel lucrurile. Preotul ne-a vorbit despre iertare și despre cât de greu e să trăiești cu regrete. Știi… m-am gândit mult la tine și la Ana.

Cuvintele ei m-au surprins. Maria nu fusese niciodată religioasă; ba chiar râdea uneori de vecinele care mergeau la slujbă duminica dimineața.

— Nu vreau mila ta, Maria. Nici iertarea ta nu știu dacă o pot accepta. Am suferit mult… și încă sufăr când mă gândesc la tot ce s-a întâmplat.

— Știu… dar vreau să-ți spun ceva ce nu ți-am spus niciodată. Când ai venit prima dată în familia noastră, eram geloasă pe tine. Mi-era teamă că Vlad nu va mai avea nevoie de mine. Am făcut tot ce-am putut ca să vă despart… și acum îmi dau seama cât rău am făcut tuturor.

Lacrimile îi curgeau pe obraji fără să le poată opri. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă, fără masca de femeie puternică și autoritară.

— Ana mă evită… Nu vrea să vorbească cu mine decât când e obligată. Vlad e mereu ocupat cu noua lui iubită. M-am trezit singură și mi-am dat seama că am greșit față de toți.

Am simțit un nod în gât. Știam prea bine cum e să fii singur; fiecare seară petrecută în garsoniera mea era o dovadă vie a acestui lucru.

— Poate că e prea târziu pentru noi două… dar măcar pentru Ana ar trebui să încercăm să fim o familie, chiar dacă altfel decât înainte.

Am privit-o lung. În ochii ei am văzut o sinceritate pe care nu o cunoscusem niciodată până atunci.

— Ce vrei să facem?

— Să încercăm să fim alături de Ana împreună. Să nu mai simtă că trebuie să aleagă între noi două sau între mine și tatăl ei. Să știe că are sprijinul nostru, chiar dacă familia noastră nu mai e ca înainte.

Am rămas tăcute câteva minute bune. Gândurile îmi zburau la Ana: la ochii ei triști când mă întreba de ce nu putem fi toți împreună la ziua ei; la mesajele scurte și reci pe care mi le trimitea din camera ei la Vlad; la dorința mea ascunsă ca ea să nu sufere din cauza greșelilor noastre.

— Bine… putem încerca. Dar va fi greu, Maria. Foarte greu.

Ea a zâmbit printre lacrimi și mi-a strâns mâna peste masă.

— Știu… dar măcar încercăm.

În acea după-amiază am plecat din apartamentul Mariei cu sufletul mai ușor și cu speranța că poate, într-o zi, vom reuși să ne iertăm cu adevărat. Drumul spre casă mi s-a părut mai scurt ca niciodată.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi avem curajul să ne recunoaștem greșelile și să cerem iertare? Cât de mult contează orgoliul atunci când fericirea copilului nostru e în joc?