Între tăcere și furtună: Povestea familiei Popescu

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc viața pe care voi ați ales-o pentru mine! Am urlat cu vocea răgușită, cu ochii în lacrimi, în mijlocul bucătăriei reci, unde mirosul de ciorbă proaspătă se amesteca cu amărăciunea din sufletul meu. Mama, cu mâinile ei muncite, s-a oprit din tăiatul cepei și m-a privit lung, fără să spună nimic. Tata, așezat la masă cu ziarul în față, a oftat adânc. În acea clipă, am simțit că între noi s-a deschis o prăpastie pe care nu știam dacă o vom putea trece vreodată.

Mă numesc Irina Popescu și am crescut într-un orășel de provincie, unde toată lumea știe totul despre toți. Tata, Gheorghe Popescu, a fost profesor de matematică la liceu, iar mama, Elena, a lucrat toată viața la fabrica de confecții. Fratele meu mai mic, Radu, era mereu copilul model: olimpic la fizică, ascultător, mereu cu zâmbetul pe buze. Eu eram „cea visătoare”, „fata care citește poezii și vrea să plece la București”.

De când eram mică, mi-am dorit să devin actriță. Îmi imaginam aplauzele, luminile scenei, libertatea de a fi altcineva în fiecare seară. Dar pentru ai mei, visul meu era o prostie. „Ce viitor ai tu în teatru? O să mori de foame! Fii serioasă, Irina!”, îmi repeta tata de fiecare dată când aduceam vorba despre admiterea la UNATC. Mama încerca să mă îmbuneze: „Poate te faci învățătoare, ca să ai un salariu sigur și vacanțe vara…”.

În acea seară de noiembrie, când am izbucnit în bucătărie, tensiunea mocnea de luni întregi. Încercasem să le fac pe plac: mă înscrisesem la Facultatea de Litere din Cluj, deși nu voiam asta. Mergeam la cursuri fără chef, mă simțeam străină printre colegi și mă uitam cu invidie la cei care păreau că știu ce vor de la viață.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Vlad, colegul meu din liceu: „Irina, hai la preselecțiile pentru trupa de teatru studențească! Avem nevoie de cineva ca tine!”. Am simțit cum inima îmi sare din piept. Am mințit-o pe mama că merg la bibliotecă și m-am dus la repetiții. Pentru prima dată după mult timp, m-am simțit vie.

Dar minciunile nu pot dura la nesfârșit. Într-o seară, când m-am întors târziu acasă, tata mă aștepta în sufragerie. Avea fața roșie de nervi și vocea tăioasă:
— Unde ai fost? Nu-mi spune că iar ai fost cu „teatrul ăla”!
— Da, am fost! Și nu-mi pare rău! Pentru prima dată fac ceva pentru mine!
— Ești egoistă! Nu te gândești deloc la noi! Noi ne-am sacrificat pentru tine!

Am izbucnit în plâns și am fugit în camera mea. Radu a venit după mine și m-a luat în brațe:
— Irina, nu-i judeca prea aspru… Sunt speriați. Le e teamă că o să suferi.
— Dar eu deja sufăr! Nu pot să trăiesc viața altcuiva!

Zilele următoare au fost un calvar. Mama nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Tata mă ignora complet. Doar Radu încerca să mai stingă focul dintre noi. Într-o dimineață, am găsit pe masă o scrisoare de la mama: „Irina, nu vreau să te pierd. Dar nici nu pot să te văd rătăcită. Te rog să te gândești bine la ce faci”. Am plâns ore întregi.

Apoi a venit trădarea. Vlad mi-a mărturisit că a fost selectat pentru un rol important într-un spectacol la București și că va pleca fără mine. „Nu pot să te iau cu mine… E prea complicat”, mi-a spus el cu ochii în pământ. M-am simțit abandonată de toți: familie, prieteni, iubit.

Am vrut să renunț la tot. Să mă întorc acasă și să devin fata cuminte pe care o voiau ai mei. Dar ceva din mine refuza să se lase înfrânt.

Într-o noapte, am ieșit pe balconul apartamentului nostru mic și am privit stelele. Mi-am amintit de bunica mea, care îmi spunea mereu: „Fata bunicii, viața e scurtă… Nu-ți lăsa sufletul să moară înaintea trupului”. Atunci am știut ce trebuie să fac.

A doua zi dimineață, mi-am făcut bagajul și am plecat la București cu primul tren. Le-am lăsat părinților o scrisoare: „Vreau să încerc să fiu fericită. Vreau să fiu eu însămi”.

Au trecut luni grele: nopți nedormite în garsoniere reci, joburi prost plătite ca ospătăriță sau dactilografă ca să pot plăti chiria. Am dat admitere la UNATC și am picat din prima încercare. Am vrut să renunț iar. Dar mi-am amintit de ochii mamei când plângea după mine.

Într-o zi ploioasă de aprilie, m-a sunat Radu:
— Irina… Mama e bolnavă. A întrebat de tine.

Am alergat acasă fără să stau pe gânduri. Mama era pe patul din camera mică, slăbită după operație. M-a privit cu ochii umezi:
— Iartă-mă că nu te-am lăsat să visezi… Mi-a fost frică pentru tine.
Am plâns împreună mult timp.

Tata a venit lângă noi și mi-a pus mâna pe umăr:
— Poate n-am știut cum să-ți arătăm că te iubim… Dar ne ești dragă orice ai face.

A fost nevoie de boală și suferință ca să ne spunem adevărul. Să ne iertăm.

Acum sunt studentă la UNATC și joc într-o trupă mică de teatru independent. Nu e ușor – uneori nu am bani nici pentru metrou – dar sunt vie.

Mă întreb uneori: cât din viața noastră trăim pentru noi și cât pentru ceilalți? Oare câți dintre noi au curajul să-și urmeze visurile până la capăt? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?