La masa cu umbrele trecutului

— Dacă nu vrei să stai la masă cu ai mei, atunci gătește, pune masa și du-te! vocea lui Darius a răsunat ca o palmă peste liniștea bucătăriei. M-am oprit din tăiatul legumelor, cuțitul tremurând în mâna mea. Mirosea a ceapă prăjită și a teamă. M-am uitat la el, încercând să-i citesc pe chip dacă e doar supărat sau dacă, de fapt, nu mai are răbdare cu mine.

— Nu pot, Darius. Nu după ce s-a întâmplat atunci… Știi bine ce au spus mama ta și sora ta despre mine. Cum să mă așez la masă cu ei ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat?

El a oftat, și-a trecut mâna prin păr și a privit pe geam, evitându-mi ochii.

— Ivana, sunt familia mea. Nu pot să-i ignor. Nici tu nu poți. Trebuie să treci peste.

Mi-am mușcat buza de jos, simțind cum se adună lacrimile. Nu voiam să plâng. Nu voiam să-i arăt cât de mult mă doare. Dar nu era doar despre orgoliu. Era despre demnitate.

Totul a început în urmă cu șase luni, la aniversarea lui Darius. Casa lor era plină de râsete, miros de sarmale și vin roșu. Eu am adus un tort făcut de mine, sperând că o să le placă. Dar când l-am pus pe masă, mama lui Darius a râs scurt și a spus:

— La noi în familie nu se face tort cu morcovi. Poate la tine acasă…

Toți au râs, iar sora lui a adăugat:

— Lasă, mamă, fiecare cu obiceiurile ei. Poate la țară așa se face.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Am vrut să plec atunci, dar Darius m-a prins de mână sub masă și mi-a șoptit: „Nu te supăra, așa sunt ele.”

Dar nu era doar despre tort. Era despre fiecare privire tăioasă, fiecare întrebare insinuantă despre familia mea, despre faptul că nu am copii încă, despre jobul meu „neimportant” la librărie.

De atunci am evitat orice întâlnire cu ei. Am inventat motive, am spus că lucrez peste program sau că nu mă simt bine. Darius a acceptat la început, dar azi… azi nu mai vrea să accepte.

— Ivana, nu pot să mă duc mereu singur la ai mei. Se uită ciudat la mine, mă întreabă ce ai cu ei. Mă simt prins la mijloc!

— Și eu? Eu unde sunt? Cine mă apără pe mine?

Vocea mi-a ieșit mai ascuțită decât voiam. Darius s-a încruntat.

— Nu e vorba de apărat! E vorba să fim o familie! Să nu ne purtăm ca niște străini!

Am lăsat cuțitul jos și m-am sprijinit de blat. Mâinile îmi tremurau.

— Dar eu mă simt ca o străină printre ei! Nu vezi? Nu contează ce fac, tot nu sunt destul de bună pentru ei!

A tăcut. Apoi a ieșit din bucătărie trântind ușa.

Am rămas singură cu mirosul de ceapă arsă și cu inima grea. Am încercat să-mi adun gândurile. Oare exagerez? Oare ar trebui să trec peste? Dar cum să treci peste atunci când fiecare întâlnire e ca o rană nouă?

Telefonul a vibrat pe masă. Un mesaj de la mama: „Cum ești, fata mea? Ai nevoie de ceva?”

Am oftat și i-am răspuns scurt: „Sunt bine.” Nu voiam să știe cât de rău mă simt.

Seara a venit prea repede. Darius s-a întors târziu și nici nu m-a privit când a intrat în dormitor. S-a trântit pe pat cu spatele la mine.

— O să merg mâine singur la ai mei. Să știi că nu pot să le tot ascund adevărul.

Am simțit un nod în gât.

— Spune-le ce vrei. Dar nu mă mai pune să aleg între mine și ei.

A doua zi dimineață am găsit pe masă o farfurie cu mâncare rece și un bilet: „Poate într-o zi vei înțelege.”

Am plâns în tăcere, apoi am ieșit pe balcon cu o cană de cafea rece în mână. M-am uitat la blocurile gri din jur și m-am întrebat: cât trebuie să suferi ca să fii acceptată? Cât trebuie să te schimbi ca să fii iubită?

Au trecut zilele una după alta, fiecare cu tăceri apăsătoare și priviri furișe. Darius venea târziu acasă, eu mă refugiam în cărți și în discuții scurte cu mama la telefon.

Într-o seară, după ce am terminat de citit o carte despre iertare, am decis să-i scriu soacrei mele un mesaj:

„Bună seara! Aș vrea să vorbim când aveți timp. Simt că între noi s-au adunat multe lucruri nespuse.”

A doua zi m-a sunat. Vocea ei era rece:

— Ce vrei să spui?

— Aș vrea să ne întâlnim doar noi două. Să vorbim deschis.

A acceptat fără entuziasm.

Ne-am văzut într-o cafenea mică din centru. Am tremurat tot timpul până a venit ea.

— Ivana, nu știu ce vrei de la mine… Eu doar vreau binele fiului meu.

— Știu… Dar binele lui e și liniștea mea. Și eu îl iubesc pe Darius. Dar nu pot trăi mereu cu frica de a fi judecată sau umilită.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate am fost prea dură… Dar mi-e greu să văd că el se schimbă pentru tine.

— Nu vreau să-l schimb. Vreau doar să fiu acceptată.

Nu am rezolvat totul atunci, dar ceva s-a spart între noi — zidul acela gros al tăcerii.

Când am ajuns acasă, Darius m-a privit lung.

— Ai fost la mama?

Am dat din cap.

— Și?

— Și cred că avem mult de muncit ca familie… Dar vreau să încercăm împreună.

S-a apropiat de mine și m-a luat în brațe pentru prima dată după mult timp.

Acum stau pe balcon și mă gândesc: câte compromisuri merită făcute pentru liniștea unei familii? Unde se termină iubirea de sine și începe sacrificiul pentru ceilalți? Voi ce ați face în locul meu?