Rușinea din ochii lor: Povestea unei iubiri târzii

— Halina, te rog, nu mai veni cu el la noi! Ne faci de râs în fața vecinilor!
Vocea Magdei, fiica mea cea mare, răsuna în sufrageria mică, tapetată cu fotografii vechi de familie. Mâinile îmi tremurau pe cănile de ceai, iar privirea mi se oprea pe chipul ei încruntat. În colțul camerei, Andrei, ginerele meu, își ascundea stânjeneala în spatele ziarului.

Mă simțeam ca o adolescentă prinsă asupra faptului, nu ca o femeie trecută prin viață, care a crescut doi copii și a rămas văduvă de șapte ani. Dar ce să fac? Inima mea bătea din nou, pentru prima dată după atâta timp. Și totul a început într-o după-amiază ploioasă pe Kazimierz, la Cracovia, unde am mers cu prietena mea, Lidia, să bem o cafea.

— Halinko, uite-l pe domnul acela! Ce ochi calzi are! — mi-a șoptit Lidia, zâmbind ștrengărește.

Am ridicat privirea și l-am văzut pe Jan. Avea părul alb, dar ochii îi erau vii, plini de o blândețe pe care nu o mai întâlnisem de mult. S-a apropiat și mi-a spus simplu:

— Ești frumoasă, Halinko.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu mai auzisem asemenea cuvinte de la moartea lui Gheorghe, soțul meu. Am râs stângaci și am schimbat câteva vorbe despre vreme și despre Cracovia, dar în sufletul meu se aprinsese o scânteie.

Ne-am revăzut de câteva ori. Plimbări prin parc, discuții lungi despre cărți și filme vechi românești. Jan era văduv și el, venit din Satu Mare să-și viziteze sora bolnavă. Îmi povestea despre tinerețea lui la țară, despre cum a construit singur o casă pentru familia lui. Mă asculta cu răbdare când îi vorbeam despre dorul de copiii mei plecați la București sau despre singurătatea care mă apăsa seara.

Când i-am spus Magdei că l-am cunoscut pe Jan și că mi-ar plăcea să-l aduc la masă de Paște, a izbucnit:

— Mamă, ai 63 de ani! Ce-ți trebuie ție bărbat acum? Ce-o să zică lumea?

— Dar eu nu mai am voie să fiu fericită? — am întrebat încet.

— Nu e vorba despre tine! E vorba despre noi! Despre familie! Despre ce spun vecinii!

Am tăcut. M-am simțit mică și vinovată. Seara aceea am plâns în pernă ca un copil pedepsit. A doua zi, am primit un mesaj de la Jan: „Sunt aici dacă ai nevoie să vorbim.”

Am ieșit cu el în parc. M-a ținut de mână și m-a privit lung:

— Halina, nu trebuie să trăiești pentru alții. Copiii tăi sunt mari. Au viețile lor. Tu ai dreptul la fericire.

Dar Magda nu s-a lăsat. A început să mă sune zilnic:

— Mama, lumea vorbește! Vecina de la trei m-a întrebat dacă e adevărat că ai un iubit! Ce rușine!

— Și ce dacă? — am îndrăznit să răspund într-o zi.

— Cum adică „și ce dacă”? Ne faci familia de râs! Tata n-ar fi vrut asta!

M-a durut. Gheorghe fusese un om bun, dar nu cred că ar fi vrut să rămân singură toată viața. Am început să mă îndoiesc de mine însămi. Să mă gândesc că poate chiar greșesc. Că poate dragostea la vârsta mea e ridicolă.

Într-o duminică, la biserică, preoteasa m-a privit lung și mi-a spus:

— Halina, Dumnezeu vrea ca omul să fie fericit. Nu-i păcat să iubești.

Am simțit cum mi se ridică o povară de pe suflet. Dar acasă mă aștepta alt val de reproșuri.

— Mama, dacă nu încetezi cu prostiile astea, nu mai vii la ziua nepoatei tale! — mi-a spus Magda tăios.

Atunci am izbucnit:

— Voi vreți să fiu doar bunica voastră? Să gătesc, să fac curat și să tac? Eu nu mai pot! Vreau să trăiesc!

A fost prima dată când am ridicat vocea la copiii mei. S-au uitat la mine ca la o străină. Am plecat plângând și m-am dus direct la Jan.

— Nu mai pot, Jan… Mă simt prinsă între două lumi. Una care mă vrea vie și una care mă vrea doar umbră.

M-a îmbrățișat strâns:

— Alege viața, Halina.

Au trecut luni de atunci. Magda încă nu-mi vorbește prea mult. Nepoata mea, Irina, mi-a scris însă un bilet: „Bunico, eu cred că ești curajoasă.”

Acum ies cu Jan la plimbare fără teamă. Încerc să nu mai trăiesc după rușinea altora.

Mă întreb adesea: De ce e atât de greu să fii tu însuți când ai trecut de o anumită vârstă? Oare câți dintre noi trăim cu adevărat sau doar supraviețuim pentru a nu supăra pe ceilalți?