Cheia care deschide tot – mai puțin încrederea

— Ce faci acolo? am întrebat, cu vocea tremurândă, de îndată ce am intrat în dormitor și am văzut-o pe doamna Mariana, mama lui Vlad, cotrobăind prin sertarele mele. Mâinile îi erau pline de bluzele mele preferate, iar privirea ei, surprinsă și vinovată, s-a întâlnit pentru o clipă cu a mea.

— Căutam… ceva, a bâiguit ea, evitând să mă privească direct. — Am crezut că ai spus că pot să iau o eșarfă pentru biserică.

Minciuna era atât de evidentă încât m-a durut. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când simțeam că nu am niciun control asupra propriei mele case, dar niciodată nu fusesem martoră la o asemenea invazie. M-am simțit dezbrăcată, vulnerabilă, ca și cum fiecare colțișor al intimității mele fusese violat.

Am închis ușa încet, încercând să-mi păstrez calmul. — Data viitoare, te rog să mă întrebi înainte să umbli prin lucrurile mele, am spus, cu voce joasă.

A ieșit din cameră fără să răspundă, lăsând în urmă un miros de parfum greu și o liniște apăsătoare. M-am prăbușit pe pat și am început să plâng în hohote. Nu știam dacă plâng de furie sau de neputință.

Seara, când Vlad a venit acasă, i-am povestit totul. S-a uitat la mine obosit, cu ochii lui verzi care altădată mă linișteau.

— Exagerezi, a zis el. Mama doar voia să te ajute să aranjezi hainele. Știi că nu are intenții rele.

— Nu e vorba despre haine! E vorba că nu mă simt în siguranță aici! Că nu am niciun spațiu doar al meu!

Vlad a oftat și a ieșit din cameră fără să mai spună nimic. Am rămas singură, cu gândurile mele care se învârteau ca un carusel: oare chiar exagerez? Oare nu merit să am un colț doar al meu?

A doua zi dimineață, soacra mea m-a întâmpinat cu un zâmbet fals și cu o cafea deja făcută. — Am pus și zahăr, știu că așa îți place.

Am luat cana fără să spun nimic. În mintea mea se derulau toate momentele în care Mariana își băgase nasul în viața noastră: când a decis să schimbe perdelele fără să mă întrebe, când a mutat mobila din sufragerie „ca să fie mai aerisit”, când a criticat felul în care gătesc sau cum mă îmbrac. Acum însă era prea mult.

În acea zi am decis să vorbesc cu mama mea. — Nu mai pot, i-am spus la telefon printre suspine. Simt că nu mai am aer.

— Draga mea, trebuie să-ți impui limitele. Dacă nu o faci tu, nimeni nu o va face pentru tine. Vorbește cu Vlad din nou. Și dacă nu te ascultă… gândește-te ce e mai important pentru tine: liniștea ta sau confortul altora?

Seara am încercat din nou să discut cu Vlad. — Te rog, vreau doar să avem spațiul nostru. Să nu mai intre nimeni fără să bată la ușă. Să nu mai umble nimeni prin lucrurile mele.

— E casa părinților mei! a izbucnit el. Dacă nu-ți convine, putem pleca!

— Atunci hai să plecăm! am strigat fără să-mi dau seama cât de tare vorbesc.

A urmat o tăcere grea. Vlad s-a ridicat și a ieșit pe balcon. L-am auzit cum vorbește la telefon cu tatăl lui, apoi cu sora lui, Irina. Toată familia părea implicată în conflictul nostru.

În zilele următoare atmosfera a devenit insuportabilă. Mariana mă ignora complet sau îmi arunca priviri tăioase când credea că nu o văd. Vlad era tot mai distant. Mâncam separat, fiecare în alt colț al casei.

Într-o seară, după ce m-am întors de la serviciu, am găsit toate hainele mele împachetate într-o valiză pe pat.

— Ce-i asta? am întrebat șocată.

Mariana a apărut în ușă, cu brațele încrucișate. — Dacă tot nu-ți place aici, poate ar fi mai bine să te gândești unde vrei să stai.

M-am uitat la Vlad care stătea neputincios lângă ușă. — Chiar asta vrei? l-am întrebat printre lacrimi.

— Nu știu ce vreau… a șoptit el.

Am luat valiza și am plecat la mama mea. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate visele pe care le aveam când m-am căsătorit cu Vlad: o familie unită, o casă plină de râsete și dragoste. Acum totul părea un coșmar din care nu mă puteam trezi.

Au trecut câteva zile până când Vlad m-a sunat. — Îmi pare rău pentru tot… Nu știu cum să gestionez situația dintre tine și mama…

— Nu e doar despre mine și mama ta! E despre noi! Despre faptul că nu suntem o echipă!

Am plâns împreună la telefon. Vlad mi-a promis că va încerca să vorbească serios cu părinții lui și că va căuta un apartament doar pentru noi doi.

După câteva luni de discuții tensionate și compromisuri dureroase, ne-am mutat într-un apartament micuț la marginea orașului. Relația cu Mariana a rămas rece mult timp; uneori mă întreb dacă vreodată va fi altfel.

Dar cel mai greu mi-a fost să recâștig încrederea în Vlad și în mine însămi. Să cred că merit spațiul meu, liniștea mea, respectul meu.

Uneori stau pe canapea și mă întreb: oare cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria față de ceilalți și unde începe grija față de noi înșine? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?